Goma, un continent încă puţin explorat
Am sub ochi pagina 236 din volumul ce adună articole de Marin Mincu, Polemos – Duelul cu/ în idei, apărut la Editura Compania, 2011. Acolo, Mincu îşi exprimă nedumerirea legată de-o situaţie discutabilă: omologarea literaturii române în străinătate. Care omologare, la data publicării textului, în 2000, era sublimă, dar lipsea cu generozitate. Şi nu era invocat vreun autor de importanţă locală, ci nume grele, precum Paul Goma şi Petru Dumitriu. Mincu, forţând nota, punea în balanţă pe cei doi români exilaţi, cu ruşii Soljeniţîn şi Brodski. Tuspatru, susţinea polemistul, au fost traduşi în Occident, cu deosebire în Franţa, datorită atitudinii lor politice, şi receptaţi în consecinţă, nu pentru valoarea literară. Evident, Petru Dumitriu e amintit doar pentru simetrie, iar situaţia lui Paul Goma este tocmai pe dos!
Mincu puncta mai departe: „Am asistat la Paris la omologarea lui Ismail Kadare, ca autor transnaţional…/…/ am văzut cum cehul Milan Kundera a fost receptat ca un scriitor universal…/…/ De ce Kundera a fost considerat apt să participe la universalitate şi Paul Goma nu? /…/ De ce noi nu ştim să ne exprimăm fondul creator astfel încât să-i facem şi pe alţii curioşi?” Problema enunţată de Mincu derivă din nişte mentalităţi ce par să se schimbe, legate de rolul, dar şi de difuzarea literaturii (şi nu a culturii gastronomice sau a creaţiei folclorice!) române în străinătate. Însă cazul Paul Goma, luat ca exemplu, merită examinat la nivelul permis de-un articol ocazional, deşi subiectul necesită o lucrare de specialitate, o teză de doctorat. Să recapitulăm.
Goma, un continent încă puţin explorat Am sub ochi pagina 236 din volumul ce adună articole de Marin Mincu, Polemos – Duelul cu/ în idei, apărut la Editura Compania, 2011. Acolo, Mincu îşi exprimă nedumerirea legată de-o situaţie discutabilă: omologarea literaturii române în străinătate. Care omologare, la data publicării textului, în 2000, era sublimă, dar lipsea cu generozitate. Şi nu era invocat vreun autor de importanţă locală, ci nume grele, precum Paul Goma şi Petru Dumitriu. Mincu, forţând nota, punea în balanţă pe cei doi români exilaţi, cu ruşii Soljeniţîn şi Brodski. Tuspatru, susţinea polemistul, au fost traduşi în Occident, cu deosebire în Franţa, datorită atitudinii lor politice, şi receptaţi în consecinţă, nu pentru valoarea literară. Evident, Petru Dumitriu e amintit doar pentru simetrie, iar situaţia lui Paul Goma este tocmai pe dos!
Mincu puncta mai departe: „Am asistat la Paris la omologarea lui Ismail Kadare, ca autor transnaţional…/…/ am văzut cum cehul Milan Kundera a fost receptat ca un scriitor universal…/…/ De ce Kundera a fost considerat apt să participe la universalitate şi Paul Goma nu? /…/ De ce noi nu ştim să ne exprimăm fondul creator astfel încât să-i facem şi pe alţii curioşi?” Problema enunţată de Mincu derivă din nişte mentalităţi ce par să se schimbe, legate de rolul, dar şi de difuzarea literaturii (şi nu a culturii gastronomice sau a creaţiei folclorice!) române în străinătate. Însă cazul Paul Goma, luat ca exemplu, merită examinat la nivelul permis de-un articol ocazional, deşi subiectul necesită o lucrare de specialitate, o teză de doctorat. Să recapitulăm.