Pictura, între realitate şi vis
 
„Am făcut o artă aşa cum am simţit-o eu. Am făcut-o cu ochii deschişi asupra minunilor lumii vizibile şi orice s-ar zice, cu grija constantă de a asculta de legile firescului şi ale vieţii”.
Odilon Redon
 
Nimic mai obişnuit, de la olandezi încoace, decât naturile statice cu flori; şi nimic mai banal-comercial decât aceleaşi buchete de flori pictate cu mai mult sau mai puţin har şi artă. Practic, nu-i muzeu în lume unde să nu întâlneşti felul acesta de tablouri şi nici galerie de artă cu vânzare care să nu fie inundată de acest subiect agreabil, multicolor şi spectaculos. La rândul său, publicul gustă genul pentru starea de calm şi bine, pentru confortul psihic ce emană din astfel de tablouri. Buchetul de flori într-o vază aşezată pe un colţ de masă este subiectul preferat al amatorilor, al pictorilor de duminică. Acelaşi mănunchi de flori, buchet sau fir singuratic este în schimb bătaia de cap şi piatra de încercare a oricărui pictor adevărat; teama de a nu cădea în capcana policromiei şi a banalităţii îi îndepărtează pe mulţi pictori de subiect şi doar cei care au cu adevărat ceva de spus prin el se luptă cu capcanele întinse de realitate. Atunci problema plastică surclasează subiectul şi-l transformă în problemă picturală de rezolvat. În acest caz, arta se împlineşte, sugestia venită de la realitate stimulând creativitatea şi fantezia plastică a pictorului. Buchetul de flori este marcat de personalitatea artistică a pictorului şi devine „un Luchian” sau „un Andreescu”, de exemplu: Diferenţa dintre cele două tablouri nu stă în tipul de floare pictată – în general Andreescu le-a ales pe cele mai umile, iar Luchian s-a oprit asupra trandafirilor, a florilor de toamnă, a anemonelor –, ci în diferenţa de viziune şi în modul de tratare al acestora. Cu ani în urmă, la Muzeul de Artă din Constanţa, un muzeograf inteligent a avut ideea de a expune în aceeaşi sală, în paralel, pe pereţi opuşi, doar naturi statice cu flori pictate de Petraşcu şi Pallady. Diferenţa dintre concepţia artistică a celor doi sare în ochi: o pictură telurică, invadată de materialitate – la Petraşcu; o artă subtilă, dematerializată, spiritualizată – la Pallady. Fără explicaţii, mută, pictura vorbeşte singură despre calităţile ce-i despart pe cei doi.
Odilon Redon (1840-1916) este uşor de recunoscut pentru aerul straniu al picturii sale chiar şi atunci când pictează flori.