* Alex Ştefănescu cel harnic anunţă, în România literară, nr.32/12 august 2011, o nouă carte: Definiţii critice. Din fragmentele publicate aici, înţelegem că este vorba de un dicţionar critic în care fiecare scriitor este sintetizat în câteva fraze, folosindu-se în exces – ca în toată opera sa critică – de comparaţii. Să luăm doar un exemplu: „Ştefan Agopian. Autorul se angajează în scrierea unei proze rafinate, fără să aibă (sau fără să-şi poată valorifica în actul scrisului) cultura necesară. El se află în situaţia celor care, în loc să se spele, se dau cu parfum”. Ei, dar şi parfumul critic al  lui Alex Ştefănescu miroase de la o poştă a reglare de conturi. Agopian este, fără îndoială, un tip nesuferit, arogant, plin de el, dar să-l rezumi în două fraze la modul acesta este o nedreptate crasă. Cel care n-a citit cărţile lui Agopian, ci doar cele două fraze chioare şi rele ale criticului nu se va apuca niciodată să-l mai citească, crezând că e un impostor. În acest fel, Alex Ştefănescu se debarasează cu voioşie de unul din rolurile criticii, acela de a incita cititorul la lectură.
* Ce discută, în 1987, un poet, fiul lui şi un critic literar, la un pahar de vin – respectiv Adrian Păunescu, Andrei Păunescu şi Eugen Simion? Aflăm din Jurnalul Naţional, din 11 septembrie 2011, din jurnalul lui…Adrian Păunescu scris de fiul său : „Vine vorba despre poeta I., pe care profesorul o consideră o femeie urâtă, imposibilă şi nici de prea înaltă ţinută literară. A.P. precizează că poeta I. nu e, totuşi, ca poeta M., dar îşi stăpâneşte meseria foarte bine. Din păcate, se aude tot mai des că I. ar fi lesbiană”.
* Din Convorbiri literare, nr.8 (188)/august 2011, aflăm dintr-un dialog al lui Adrian Alui Gheorghe cu părintele Iustin Pârvu: „La Biserică vii ca la o întâlnire cu Hristos şi pentru asta te cureţi de zgura lumii. La Biserică nu vii ca să câştigi ceva anume, vii ca să înveţi care e sensul vieţii adevărate. Când câştigi ceva anume, te împovărezi; când ştii pentru ce trăieşti, te eliberezi” sau: Rugăciunea adevărată e atunci când mintea coboară în inimă. La asta ajung şi cei cu pregătire multă, dar şi cei care au doar evlavie şi smerenie”, în sfârşit: „Timpul nu-l măsori cu ora, ci cu faptele. Lupta pentru mântuire la un bun creştin începe cu prima clipă de viaţă şi sporeşte cu fiecare clipă, până la ultima”. Din aceste zise ale părintelui Iustin ar putea învăţa şi mimul Dan Puric, poate n-ar mai trăncăni atâta pe scenele ţării despre creştinism.
* Caiete Silvane, nr.79-80/august-septembrie 2011, publică un dialog Ella Veres-Mircea Cărtărescu. Scriitorul vorbeşte din interior, ca să zicem aşa, despre romanul său: „Orbitor este o carte pe care eu n-o voi mai repeta niciodată. Este făcută să fie unică, este marea carte a vieţii mele într-un fel; aşa cum am mai spus-o, o flotă are în centru un portavion uriaş, nu trebuie mai multe. Acest portavion al scrisului meu încearcă să cuprindă în cele 1500 de pagini ale sale, scrise în 15 ani, cam tot ce am trăit eu, tot ce-am cunoscut, tot ce am citit, toate lucrurile la care am meditat vreodată. Deci este o carte totală, un roman total, pe care eu l-am construit ca un fluture, având o aripă stângă, un corp şi o aripă dreaptă, pentru că fluturele a fost dintotdeauna imaginea destinului uman: pentru greci, sufletul era reprezentat printr-o femeie (Psyche) cu aripi de fluture. Fluturele, pentru că are la începutul vieţii acea metamorfoză, este omidă, se închide în crisalidă şi iese fiinţă înaripată, reprezintă într-un fel proiecţia noastră despre noi înşine: pe pământ suntem fiinţe târâtoare (omizi), apoi ne închidem în crisalida mormântului pentru ca apoi să sperăm că vom avea această resurecţie ca fiinţe spirituale, ca fiinţe înaripate, deci destinul fluturelui este cea mai bună metaforă a destinului uman”. Criticul, istoricul literar, teoreticianul cărtărescian are totul aici, nu mai trebuie să-şi bată capul.
* Astra, nr. 1-2 (325-326) – 2011, reproduce savuroasa conferinţă a poetului Ion Mureşan de la Facultatea de Litere de la Braşov, conferinţă despre (desigur!) poezie, încheiată ca un poem: „A… N-aţi auzit ce rar am scris? De fapt, eu sunt un cadru denaturat de poezie. Eu scriu câte un poem şi le tot citesc. Le trimit în lume. Arrivederci! Câştigă-ţi traiul! Descurcă-te! Lucrează în construcţii. Şi dacă poemul se întoarce, îl bag în carte, dacă nu se întoarce înseamnă că a dispărut pe front, pe undeva, prin Italia”.
* Revista Caligraf, nr.2 (94)/august 2011,de la Turnu Severin, îl prezintă pe veşnic tânărul poet Honoriu Spătaru, cu poeme scrise acum 30 de ani şi rămase inedite după ce omul Honoriu a plecat la cele veşnice cu mult înainte de vreme. Iată ce poem, printre altele: „Mai veseli ca niciodată frângeam pâinea/Şi întinam împreună/Şi cupe de Carmel deşertam sughiţând//Ca cei săraci cu duhul ne bucuram de-ale fisticului roade…/Şi poame tăvălite-n aur pofte ispiteau/Şi rodii în dulci mirozne ferecate//Ne priveam mereu într-a vinului oglindă/Şi eu şi Matei şi Ioan şi Simeon/Şi el în ochi cu apă din râul Iordan//Şi-n seara aceea vesel ca niciodată eram/Şi-n seara aceea pe El L-am sărutat”.