˝În intelectualitatea noastră, scria în 1983 Alexandru Dragomir, eseistul învârte idei, logicianul raţionează, iar profesorul sau cercetătorul prezintă lucrări. De gândit cine mai gândeşte ?˝ Nota se găseşte în volumul Meditaţii despre epoca modernă, (Ed. Humanitas, 2010) al cincilea şi ultimul din seria de autor editată începând cu 2004.
Un răspuns la întrebarea ce încheie citatul îl oferă însăşi cartea aceasta, căci Alexandru Dragomir, unul dintre doctoranzii români ai lui Heidegger, alături de Octavian Vuia şi Walter Biemel, este într-adevăr un gânditor pur sânge, preocupat de lămurirea pentru sine a unor probleme şi nu de efectul spuselor sale asupra altora. De aceea a refuzat în mod programatic să publice, această carte şi celelalte fiind realizate după caietele rămase. Dar poate din acest motiv la el se poate vedea mai bine decât la alţii ce înseamnă a gândi.
˝A filosofa, spune o altă notă din 25.04.1978, este a gândi despre ceea ce toată lumea ştie˝. Și tot la aceeaşi dată: ˝ Metafizica este căutarea locului de unde se vede existenţa˝. Să încercăm împreună cu Alexandru Dragomir să gândim asupra acestor două definiţii aforistice.
Din prima reiese că a gândi şi a şti nu sunt unul şi acelaşi lucru. Filosoful nu ştie în mod necesar mai multe decât omul obişnuit, numai că el conştientizează conţinuturile cunoaşterii sale. A conştientiza înseamnă a căuta temeiul acestor cunoştinţe: de unde provin ele, valabilitatea lor, adică valoarea lor de adevăr, semnificaţia şi consecinţele lor etc. Rezultatul demersului gândirii constă nu în a face un inventar enciclopedic al întinderii cunoştinţelor, nici în a descoperi cunoştinte noi, ci în a şti că ştii, respectiv că nu ştii. Adică a fi în stare să devii stăpânul propriei cunoaşteri şi să nu te laşi stăpânit de ea, precum grosul umanităţii. Lucru deloc la îndemână şi cu atât mai greu astăzi când accesul democratic la cunoaştere pare mai degrabă să ne orbească.
A gândi înseamnă a-ţi problematiza, a-ţi pune sub semnul  întrebării propria cunoaştere şi chiar propria gândire. E un mers înapoi, spre fundamente, deci orientat invers decât tendinţa naturală a cunoaşterii spre progres, spre înainte . Şi întrucât condiţia omului modern este marcată de ştiinţa matematizată, gândirea lui Alexandru Dragomir are ca principală problemă aflarea condiţiilor de posibilitate ale apariţiei şi dezvoltării ştiinţei. Ele nu sunt însă de aflat pe teritoriul ştiintei, ci într-un alt plan, al principiilor, în locul metafizic despre care vorbea aforismul al doilea.
Conform lui Alexandru Dragomir ştiinţa şi toate schimbările aduse de ea lumii se originezează în celebra formulă a lui Descartes, Cogito ergo sum (Gândesc deci exist). Filosoful român caută de-a lungul câtorva zeci de ani să scoată la iveală implicaţiile revoluţiei realizate de filosoful francez prin întemeierea cunoasterii şi a existenţei pe subiectivitatea gândirii. Cogito ergo sum concentrează mai înainte de toate, susţine Dragomir, sensul pierderii lui Dumnezeu în zorii epocii moderne. Omul rămas fără Dumnezeu se descoperă singur într-o lume infinită, de aici rezultând mai întâi nevoia de orientare, de dobândire a  certitudinii pornind de la sine şi în al doilea rând, nevoia de a stăpâni natura. Acestea sunt condiţiile metafizice care au făcut posibilă lumea modernă în care trăim. Cogito ergo sum indică faptul că adevărul nu mai este ceva obiectiv,  Natura ca la greci sau Dumnezeu ca în Evul Mediu creştin, ci trebuie aflat în propria gândire, ca certitudine de sine. Pierzând sprijinul exterior, obiectiv, omul trebuie să construiască existenţa pronind de la sine, de la propria sa cunoaştere. Astfel ajunge el să creeze o altă lume, una artificială, opusă Naturii şi ajungând până la distrugerea acesteia. Din notaţiile răzleţe şi totuşi, mai ales în primul caiet, de o uimitoare consecvenţă, reise că principala conseciţă a cartezianismului a fost uniformizarea, atât a lumii exterioare, cât şi a raţiunii. Matematizarea ştiintelor vine ca o consecinţă a reducerii realităţii exterioare la întindere (res extensa) şi a întemeieii cunoaşterii pe certitudinea raţională, raţiunea fiind la Descartes aceeaşi la toţi oamenii, ˝lucrul cel mai bine împărţit din lume.˝ Această uniformizare şi egalizare explică atât totalitarismul cât şi democraţiile modernităţii.
Comparaţia dintre lumea veche(antică şi medievală) şi cea nouă, modernă, precum şi meditaţiile asupra timpului, a tehnicii, sau a artei etc, ne conduc în inima abisului marii revoluţii moderne, ce şi-a găsit expresia cea mai clară în filosofia carteziană: ˝Dislocarea metafizică întâmplată atunci a schimbat aşezarea omenească. A o pricepe cu adevărat e a face propriu-zis metafizică.˝ Este exact ceea ce a făcut Alexandru Dragomir într-o tăcere care nu se explică în totalitate prin cenzură, ci este ea însăşi o opţiune metafizică de-a lungul întregii perioade comuniste dar şi după aceea. Ceea ce a rămas scris de la el constituie cea mai bună dovadă pentru posibilitatea pe care o are  întotdeauna spiritul de a rămâne liber, indiferent de condiţiile exterioare. Sigur, nu putem să nu regretăm că nu şi-a adunat meditaţiile în lucrări sistematice. Dar gândirea sa, ce are parcă ceva din stranietatea unei păduri virgine, ni se impune cu atât mai mult cu cât nu a fost concepută pentru publicare. Căci adesea în scrisul destinat  publicării formulele de captatio benevolentiae, retorica, acoperă şi uneori covârşesc  gândirea vie, pura bucurie a gândului. Despre aceasta, Alexandru Dragomir, considerat de Constantin Noica ˝cel mai înzestrat cap filosofic pe care l-am întâlnit1˝, vorbeşte într-un fragment  răvăşitor prin sinceritatea lui senină: ˝ Seara se lasă frumos pe încredinţarea mea că nu ştiu să scriu (scriu sec, scheletic) şi pe un suflet plin de bucuria că sunt atâtea probleme la care trebuie să te gândeşti şi care stau aici, la îndemâna noastră, ca soarele, ca pomii.˝

1 Cartea se încheie cu câteva scrisori adresate de Noica lui Dragomir.