Unul dintre cele mai vechi texte literare în care se fac referiri la existenţa unor păduri sacre este ,,Oedip la Colonos’’. Oedip, după ce pribegeşte ca cerşetor, însoţit de fiica sa Antigona, este sfătuit de Apolo să meargă la Colonos, în ţinuturile Atenei, unde se afla dumbrava sacră – interzisă oamenilor de rând şi care era consacrată Eumenidelor şi zeităţilor subpământene. Acolo, în adâncul codrilor sacri, Oedip – îmbăiat la izvor şi înveşmântat pentru drumul spre zeităţile Hadesului – a dispărut în mod miraculos, fără a lăsa nici o urmă. Într-o astfel de pădure a fost ucis de un bărbat, în ,,Nemeeana a VII – a’’ a lui Pindar, Neoptolem, ajuns la Efyra (oraş din Epir): „Atunci fost-au îndureraţi peste măsură delfienii cei ospitalieri,/Dar el şi-a împlinit numai ursita./Căci trebuia să rămână înlăuntrul pădurii sacre, străvechi/Cineva dintre domnitorii Eacizi, lângă casa zeului cu ziduri mândre -/Locuind în lege la priveghiul procesiunii/Eroilor, în ceasul marilor jertfe’’1. Mult mai târziu, în Farsalia, Lucanus a descris Crângul de la Nemi, în toată măreţia sa fantasmagorică. Densitatea lirică a evocării, neliniştea stârnită de imaginile înspăimântătoare şi forţa sugestivă a detaliilor impun o atmosferă de tip sinistru: „Sfântă dumbravă era, nicicând pângărită de vreme/Lungă, cu crengi lănţuite-ncingând neguraticul aer,/Umbre îngheţate, ascunsă fiindu-le a soarelui rază/N-o stăpânesc nici Panii plugari, nici Silvanii, stăpânii/Codrilor, nici Nimfele chiar, menită-i prin rituri barbare/ Zeilor şi au durat pe sinistre altare pristoluri,/Tot copacu-i spălat cu sânge de jertfe umane/.De-a meritat vreo crezare vechimea de zei cinstitoare;/Păsări se tem să se-aşeze pe crengile-acelea-n culcuşuri/Fiarelor să se odihnească li-e frică, nici vântul nu suflă/Peste pădurile-acelea, nici trăsnet ce scapără-n norii/Negri. Inspiră o groază aparte arborii ce frunza/N-au oferit vreunui vânt; atunci din sumbre izvoare/Cade mulţime de apă; jalnice-ale zeilor statui,/Fără vreo artă se nalţă, diforme, pe trunchiuri tăiate,/Iar mucegaiu-n copaci şi lâncedul galben ce iscă/Frica uimită. Sfintele forţe, cu chipuri vulgare,/Nu înspăimântă atât, mai mult adaugă groazei/Că nu cunosc pe-acei zei de cari să se teamă. Şi spune/Faima c-ades hurducarea pământului face să urle/Peşteri scobite şi se ridică tise culcate./Arborii doar că străluce sub fulger, fără să ardă,/Că-ncolăciţii balauri împresură arborii, gloata/Cultul acesta de-aproape nu-l săvârşeşte-l cedează/Zeilor. Fie că Febus e-n mijlocul căii, ori noaptea/Cerul cuprinde, preotul însuşi se teme pe domnul/Astei dumbrăvi să-ntâlnească în drumu-i şi se fereşte’’ 2