Intuiţia
Emelor mele
Cui nu i s-a întâmplat, ca, din senin – mie-mi sar minţile-n aer dimineaţa – să se pomenească prea plin de un discurs exploziv, transparent şi complet construit, asupra unei probleme despre care nici în cel mai îndrăzneţ gând nu i-a trecut c-ar putea să-i treacă prin minte? Clar, coerent şi totuşi imposibil de rostit, de parc-ar fi formulat într-o gândire străină, căreia nu înţelegerea ne lipseşte, căci percepţia ei ne e limpede, ci priceperea de a traduce-o-n cuvinte. Aceasta este intuiţia ideatică, cea care, spre deosebire de cea verbală, ne face în stare să creem nu numai noi cuvinte, ci idei cu adevărat noi, dintr-o gândire altfel imposibil de gândit.
Dac-am vorbit despre gândirea anti/simetrică magică a omului primitiv, n-am făcut-o fără rost. Pentru primitiv, „a fi logic” însemna să-şi poată împinge judecata numai din asemănare în asemănare, „adevărate” fiind numai cele cărora li se putea găsi o asemănare, „bune” numai cele care se supuneau legii asemănării, frumoase dacă semănau cu un model absolut, (prototip, arhetip) al perfecţiunii – toate, şi adevărul şi binele şi frumosul magice contopindu-se, pentru primitiv, în fascinaţia sacră faţă de anti/simetrie. Primitivul ad-mira, se mira şi de adevăr şi de bine şi de frumos, în egală măsură, combinate fiind într-o substanţă a cărei formulă n-o putea descuia cu judecata sa anti/simetrică. Cum vine asta, înţelegem întrucâtva dac-o luăm invers, adică de la înţelegerea noastră, pentru care ceva există numai dacă are o cauză – ca efect, intrându-ne nisip în ochi, dacă ni se susţine că există pentru că seamănă cu altceva. De exemplu, pentru noi, chiar dacă un copil seamănă cu unul din străbunici, este copilul mamei care l-a născut; pentru primitivul a cărui „logică” nu este cauzală ci anti/simetrică, (analogică) este copilul acelui strămoş. De asta, în toate religiile, fiecare este socotit a fi copilul divinităţii paterne/materne, tiparului original. În colectivitatea tribală, de altfel, copiii nu sunt ai părinţilor cât ai spiritului anti/simetrist tribal – de unde şi cel al sacrificiului sinucigaş talibanic.
Percepţie intuibilă – se poate afirma, că, între modul de gândire magic, (anti/simetrist) şi cel cauzal, inescaladabil, (de nesărit) şi impenetrabil, se află un zid, pentru primul inabordabil. Şi totuşi l-a sărit. Cum a putut, exemplificăm imediat: Alăturând seria judecăţilor analogice „ lumină, căldură, foc…” celei „ boală, durere, arsură…”, care au – prima, condiţionare exterioară, şi, a doua, interioară – desfăşurări diferite, s-a stabilit legătura foc, (din prima), rană, (din a doua), pe care nicio anti/simetrie nu le mai leagă, intuindu-se ideea de cauză: arsura este cauzată de foc. Doar un pas a mai fost, până la înţelege că adevărul este punctul terminus al unui şir de cauzalităţi, că binele este efectul convieţuirii într-o colectivitate în care acţiunea fiecăruia poate cauza efecte perturbatoare sau armonizatoare, că ceva este frumos dacă exprimă cauzalitatea şi efectualitatea, în ritmurile şi măsurile lor, aşa cum secunda dinainte este cauza celei ce-i urmează – toate, egale. Alta fiind armonia cauzală faţă de cea anti/simetrică magică, despre altfel de frumos este vorba. Frumosul dovedindu-se relativ la mentalitatea care-l perceptualizează, şi numai procesul intuiţiei fiind acelaşi, ea trebuie să preocupe creatorul. Cum să devenim intuitivi? – data viitoare.
Emelor mele
Cui nu i s-a întâmplat, ca, din senin – mie-mi sar minţile-n aer dimineaţa – să se pomenească prea plin de un discurs exploziv, transparent şi complet construit, asupra unei probleme despre care nici în cel mai îndrăzneţ gând nu i-a trecut c-ar putea să-i treacă prin minte? Clar, coerent şi totuşi imposibil de rostit, de parc-ar fi formulat într-o gândire străină, căreia nu înţelegerea ne lipseşte, căci percepţia ei ne e limpede, ci priceperea de a traduce-o-n cuvinte. Aceasta este intuiţia ideatică, cea care, spre deosebire de cea verbală, ne face în stare să creem nu numai noi cuvinte, ci idei cu adevărat noi, dintr-o gândire altfel imposibil de gândit.
Dac-am vorbit despre gândirea anti/simetrică magică a omului primitiv, n-am făcut-o fără rost. Pentru primitiv, „a fi logic” însemna să-şi poată împinge judecata numai din asemănare în asemănare, „adevărate” fiind numai cele cărora li se putea găsi o asemănare, „bune” numai cele care se supuneau legii asemănării, frumoase dacă semănau cu un model absolut, (prototip, arhetip) al perfecţiunii – toate, şi adevărul şi binele şi frumosul magice contopindu-se, pentru primitiv, în fascinaţia sacră faţă de anti/simetrie. Primitivul ad-mira, se mira şi de adevăr şi de bine şi de frumos, în egală măsură, combinate fiind într-o substanţă a cărei formulă n-o putea descuia cu judecata sa anti/simetrică. Cum vine asta, înţelegem întrucâtva dac-o luăm invers, adică de la înţelegerea noastră, pentru care ceva există numai dacă are o cauză – ca efect, intrându-ne nisip în ochi, dacă ni se susţine că există pentru că seamănă cu altceva. De exemplu, pentru noi, chiar dacă un copil seamănă cu unul din străbunici, este copilul mamei care l-a născut; pentru primitivul a cărui „logică” nu este cauzală ci anti/simetrică, (analogică) este copilul acelui strămoş. De asta, în toate religiile, fiecare este socotit a fi copilul divinităţii paterne/materne, tiparului original. În colectivitatea tribală, de altfel, copiii nu sunt ai părinţilor cât ai spiritului anti/simetrist tribal – de unde şi cel al sacrificiului sinucigaş talibanic.
Percepţie intuibilă – se poate afirma, că, între modul de gândire magic, (anti/simetrist) şi cel cauzal, inescaladabil, (de nesărit) şi impenetrabil, se află un zid, pentru primul inabordabil. Şi totuşi l-a sărit. Cum a putut, exemplificăm imediat: Alăturând seria judecăţilor analogice „ lumină, căldură, foc…” celei „ boală, durere, arsură…”, care au – prima, condiţionare exterioară, şi, a doua, interioară – desfăşurări diferite, s-a stabilit legătura foc, (din prima), rană, (din a doua), pe care nicio anti/simetrie nu le mai leagă, intuindu-se ideea de cauză: arsura este cauzată de foc. Doar un pas a mai fost, până la înţelege că adevărul este punctul terminus al unui şir de cauzalităţi, că binele este efectul convieţuirii într-o colectivitate în care acţiunea fiecăruia poate cauza efecte perturbatoare sau armonizatoare, că ceva este frumos dacă exprimă cauzalitatea şi efectualitatea, în ritmurile şi măsurile lor, aşa cum secunda dinainte este cauza celei ce-i urmează – toate, egale. Alta fiind armonia cauzală faţă de cea anti/simetrică magică, despre altfel de frumos este vorba. Frumosul dovedindu-se relativ la mentalitatea care-l perceptualizează, şi numai procesul intuiţiei fiind acelaşi, ea trebuie să preocupe creatorul. Cum să devenim intuitivi? – data viitoare.