„De fapt, în adâncul labirintului e fântâna în care s-a uitat Narcis”  (Octavian Paler, Mitologii subiective, p. 36)
 Cum, adică, s-a uitat? E vorba de a privi ori a uita de sine? Sau, poate, şi una şi alta. Cert este că labirintul dimensionează o şcoală a măsurii. Indiciile  limitative, restrictive nu au lipsit învăţăturii eline. Şcolile filosofice impuneau nişte condiţii: „Să stea deoparte profanii”, recomanda Pitagora, iar Platon îl copia – într-un fel – cu: „Să nu intre cel care nu ştie matematică”1). Recomandările acestea prohibitive confereau pe de o parte prestanţă şcolii, dar fundamentau în acelaşi timp şi un principiu de administrare salutară a învăţăturii, de propedeutică a actului cunoaşterii. În ce sens? În sensul în care apologeţii creştinismului recunoşteau dialectica profană ca exerciţiu al minţii, în vederea confirmării capacităţii intelectului pentru a rezista la confruntarea  cu lumina orbitoare a Adevărului. O spusese şi Platon2): când scoţi din peşteră individul, sclavul întunericului, şi îl expui luminii adevărate, limpezimea, claritatea contururilor îl jenează într-atât  încât are reflexe inverse şi, în loc să-ţi mulţumească, te sugrumă3). Pentru că asta e logica sădită în el,  logica întunericului. Dacă-l pregăteşti însă, prin asceză matematică (Platon) ori de alt fel, faci din sufletul lui un vas tocmai bun să primească noua învăţătură, nemaiîncercându-l acum fenomenul cecităţii4).