* Influenţele pentru un post, pentru o sinecură, în România au fost la ordinea zilei dintotdeauna. În Tribuna nr. 207/16-30 aprilie 2011, într-o scrisoare datată 28 sept. 1934, Octavian Goga, ditamai poetul …pătimirii noastre şi omul politic de (extrema) dreapta îi scrie asesorului consistorial de la Mitropolia Ortodoxă a Sibiului pe o coală cu antetul Preşedintelui Partidului Naţional Agrar: „Preasfinţite şi iubite Părinte Ivan, Dă-mi voie să-ţi fac o rugăminte. Este vorba de parohia din Teiuş. Am un tânăr preot ajutător foarte bun, om devotat, pe care îl agreiază şi poporul de-acolo şi protopopul. Îl cheamă Gh. Albu, al cărui frate, Eugen Albu, avocat în Teiuş şi toată familia lor sunt devotaţii mei. Ştiu că sunt anumite impedimente formale, dar Dta ştii să dărâmi munţii când vrei să triumfe un gând bun. Te rog foarte mult să-l faci preot în Teiuş, adică să poată candida, fiindcă poporul îl vrea…”
* Frumos poem expresionist de Horia Bădescu în Nord literar, nr. 6(97)/iunie 2011: „Cum vei muri/să nu-ntrebi nicicând./Atâţia oameni pleacă/fără-a-ntreba;/atâţia ucişi sunt/fără-a-fi întrebaţi;/atâtor oameni pregătit li-e sicriul/cu vorbe frumoase./Cum vei muri/să nu-ntrebi nicicând!”
* Invitatul revistei Bucovina literară, nr. 6 (244)/iunie 2011, este poetul Emil Brumaru care acordă un savuros interviu lui Constantin Arcu, interviu din care cităm, fiind vorba de mană cerească pentru hermeneuţii poetului: „Adevărul este că nu am găsit o iubită cu trei sâni! Drept care am inventat-o!! Pentru cei doi prieteni, Detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul, trebuia şi o iubită, eventual comună, ca să fie mai cu chichirez. Aşa a apărut Reparata cea cu trei sâni mistici şi două vagine laice (în ediţia cenzurată în loc de vagine se foloseau suspine!). Socoteala o făcusem simplu: dacă sunt atâtea Stricate de ce nu ar fi şi una Reparată! Una Reparată chiar de mine, aşa cum pui la punct, cu migală, un ceasornic preţios, cu diamante şi rubine printre rotiţele dinţate fin în dantelăria complicată, uitându-te cu monoclul la mecanica niţel echivocă”.
* Mircea Dinutz îşi intitulează editorialul din Pro Saeculum, nr. 3-4 (71-72)/15 aprilie-1 iunie 2011) Posteritatea lui Adrian Păunescu. Redactorul-şef al revistei de la Focşani îl „citeşte” bine şi obiectiv pe bard, observându-i spectacolul vieţii „în care binele şi răul s-au amestecat până la indistincţie” şi punând punctul pe i: „Calităţile sale erau reale, înzestrarea nativă indubitabilă. Dar mă tem că poetul a ratat, în bună măsură, realizarea la cei mai înalţi parametri, prin ignorarea, cu bună ştiinţă, a marilor sale calităţi. Când scrii la asemenea proporţii, mizând pe cantitate şi succesul imediat, nu ai cum să eviţi ratarea!” Am adăuga noi că nici acum n-ar fi târziu ca un important critic să facă antologia definitivă a operei poetice a lui Păunescu care ar avea astfel o posteritate luminoasă. Din păcate, nu e cazul. Numeroşii urmaşi ai poetului sunt la fel de lacomi ca el, îi interesează doar cantitatea şi foloasele financiare de astăzi mai presus decât numele poetului de totdeauna.
* În Revista Nouă de la Câmpina, nr. 2 (67)/2011, Florin Dochia publică, la scurt timp după trecerea la cele veşnice a lui Fănuş Neagu, un interviu din urmă cu zece ani cu neasemuitul scriitor. Iată cum desparte apele generaţiilor autorul Îngerului a strigat, trăgând spuza pe turta generaţiei lui, cum e şi firesc, oricât îi iubim noi pe optzecişti: „Nu văd generaţia optzecistă dând un roman mare. A fost un mare romancier, s-a prăpădit anul trecut, Tudor Dumitru Savu, de la Cluj, care a scris un roman, Cantacuzinii… Alţii care să-l egaleze nu-i văd. Or, până nu se împlinesc într-o pleiadă, să cucerească piaţa literară, lumea literară, sufletul cititorului, nu se poate vorbi de generaţie. Noi am avut noroc, generaţia mea, venind după război, după acel gol imens, pe care-l căscase războiul şi seceta şi dezastrul comunismului. A plouat Dumnezeu cu mană peste un număr nemăsurat de mare într-o ţară ca România, cu talent şi, aş fi ispitit să zic, cu geniu. Gândiţi-vă la Labiş, Nichita Stănescu, Dimov, Tomozei, o mulţime de poeţi de primă mână în Europa. Şi prozatori ca Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Constantin Ţoiu, Buzura…”
* Adrian Alui Gheorghe nu oboseşte în a se îngriji exemplar de posteritatea prietenului său Aurel Dumitraşcu, căruia i-a publicat postum opera şi corespondenţa dintre ei doi. În nr. 6/2011 al revistei Conta, e publicată de data aceasta corespondenţa Aurel Dumitraşcu – Gheorghe Grigurcu. Iată ce-i scria poetul din Borca Neamţului exilatului din Amarul Târg în 4 decembrie 1986: „A venit toamna şi odată cu ea, alte discursuri, alte luminări. Biblioteca din Nord, cartea mea de la CARTEA ROMÂNEASCĂ începuse să fie citită. Florin Mugur, pe care nu-l cunoşteam personal mi-a scris entuziasmat şi m-a chemat la Bucureşti. Eu ştiam că fac acea carte cu Mircea Ciobanu. Pe urmă a început un fel de hard-rock. Manuscrisul a fost considerat „extrem de depresiv” de către Consiliul Deştepţilor Culturii. M-am dus la Bucureşti pentru a constata cine e depresiv. Manuscrisul meu? Sau ei, care citesc ideologic o carte de poezie? Cică să refac manuscrisul (de parcă nu-l ajustasem cu domnul Mugur). Mi s-au părut nebuni, dar nebuni din aceia imbecili. Structura sufletească a unui om nu poate fi hotărâtă prin decret. Ce să rescriu? Ideea de schimbare mi se pare aprioric scandalizantă şi jignitoare. Discuţiile nu se mai terminau. Florin Mugur se entuziasmase aşa tare citindu-mă, încât a trebuit să-i spun: bine, domnule, dacă ţi se pare grozav manuscrisul, apără-l! Sigur, dumnealui are mult vini imaginare, deşi există o latură în care face jocul celorlalţi cu bună ştiinţă. Cum nu mi-i puteam închipui nicio clipă pe Eminescu, Arghezi sau Blaga stând în faţa unui funcţionar al cutărui consiliu şi ascultând prăpăstii gen: „ştiţi asta nu merge etc.”, nu am admis compromisuri, deşi Mugur m-a plimbat o seară întreagă pentru a mă convinge să admit câteva schimbări de titluri/…/. Eu m-am minunat, domnule Grigurcu, de ce am ajuns. E panaramă curată! Ideea că nu voi putea niciodată să tipăresc o carte aşa cum am scris-o şi gândit-o eu, mă scoate din minţi. De altfel cu mine lucrurile nu vor ajunge bine. Sunt în punctul acela în care nu mai pot să tac. Eu nu pot deloc trăi ca o slugă. Marţi sunt „invitat” la Piatra Neamţ la securitate. Ce vor?!…” Am reprodus acest fragment pentru a înţelege şi tinerii poeţi revoluţionari de astăzi, care tipăresc două volume pe an, cum (nu) se publica în anii 80.
* În Spaţii culturale, nr. 17/2011, Ion Lazu scrie un extraordinar text: Despre cazul Ion Caraion. Până la urmă, este un text despre cazul Caraion şi Nicolae Balotă, respectiv despre colaborarea celor doi cunoscuţi scriitori cu Securitatea. De ce este extraordinar textul lui Lazu? Păi, pentru că e moral şi prezintă lucrurile obiectiv. Deplânge faptul că cei doi sunt departe de modelele etice pe care le credeam noi, dar trebuie să le recunoaştem meritele de mari autori; se desolidarizează de oameni, care vor fi judecaţi aici sau în altă lume, dar recunoaşte valoarea operei lor. Articolul lui Lazu este un model de cum trebuie despărţite apele în literatura română de astăzi.
* Discobolul, nr. 160-161-162/apr.-mai-iun.2011, publică stenograma ediţiei a IV-a a Colocviilor romanului românesc de la Alba Iulia cu tema: Romanul românesc contemporan şi critica literară. Au participat şi au dezbătut romancierii şi, respectiv criticii: Nicolae Breban, Ion Simuţ, Virgil Podoabă, Daniel Cristea-Enache, Radu Mareş, Dana Sala, Alex Goldiş, Bogdan Creţu, Marius Miheţ. Premiile Colocviilor la această ediţie au revenit lui Dumitru Ţepeneag, Ovidiu Nimigean şi Bogdan Popescu.
* Frumos poem expresionist de Horia Bădescu în Nord literar, nr. 6(97)/iunie 2011: „Cum vei muri/să nu-ntrebi nicicând./Atâţia oameni pleacă/fără-a-ntreba;/atâţia ucişi sunt/fără-a-fi întrebaţi;/atâtor oameni pregătit li-e sicriul/cu vorbe frumoase./Cum vei muri/să nu-ntrebi nicicând!”
* Invitatul revistei Bucovina literară, nr. 6 (244)/iunie 2011, este poetul Emil Brumaru care acordă un savuros interviu lui Constantin Arcu, interviu din care cităm, fiind vorba de mană cerească pentru hermeneuţii poetului: „Adevărul este că nu am găsit o iubită cu trei sâni! Drept care am inventat-o!! Pentru cei doi prieteni, Detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul, trebuia şi o iubită, eventual comună, ca să fie mai cu chichirez. Aşa a apărut Reparata cea cu trei sâni mistici şi două vagine laice (în ediţia cenzurată în loc de vagine se foloseau suspine!). Socoteala o făcusem simplu: dacă sunt atâtea Stricate de ce nu ar fi şi una Reparată! Una Reparată chiar de mine, aşa cum pui la punct, cu migală, un ceasornic preţios, cu diamante şi rubine printre rotiţele dinţate fin în dantelăria complicată, uitându-te cu monoclul la mecanica niţel echivocă”.
* Mircea Dinutz îşi intitulează editorialul din Pro Saeculum, nr. 3-4 (71-72)/15 aprilie-1 iunie 2011) Posteritatea lui Adrian Păunescu. Redactorul-şef al revistei de la Focşani îl „citeşte” bine şi obiectiv pe bard, observându-i spectacolul vieţii „în care binele şi răul s-au amestecat până la indistincţie” şi punând punctul pe i: „Calităţile sale erau reale, înzestrarea nativă indubitabilă. Dar mă tem că poetul a ratat, în bună măsură, realizarea la cei mai înalţi parametri, prin ignorarea, cu bună ştiinţă, a marilor sale calităţi. Când scrii la asemenea proporţii, mizând pe cantitate şi succesul imediat, nu ai cum să eviţi ratarea!” Am adăuga noi că nici acum n-ar fi târziu ca un important critic să facă antologia definitivă a operei poetice a lui Păunescu care ar avea astfel o posteritate luminoasă. Din păcate, nu e cazul. Numeroşii urmaşi ai poetului sunt la fel de lacomi ca el, îi interesează doar cantitatea şi foloasele financiare de astăzi mai presus decât numele poetului de totdeauna.
* În Revista Nouă de la Câmpina, nr. 2 (67)/2011, Florin Dochia publică, la scurt timp după trecerea la cele veşnice a lui Fănuş Neagu, un interviu din urmă cu zece ani cu neasemuitul scriitor. Iată cum desparte apele generaţiilor autorul Îngerului a strigat, trăgând spuza pe turta generaţiei lui, cum e şi firesc, oricât îi iubim noi pe optzecişti: „Nu văd generaţia optzecistă dând un roman mare. A fost un mare romancier, s-a prăpădit anul trecut, Tudor Dumitru Savu, de la Cluj, care a scris un roman, Cantacuzinii… Alţii care să-l egaleze nu-i văd. Or, până nu se împlinesc într-o pleiadă, să cucerească piaţa literară, lumea literară, sufletul cititorului, nu se poate vorbi de generaţie. Noi am avut noroc, generaţia mea, venind după război, după acel gol imens, pe care-l căscase războiul şi seceta şi dezastrul comunismului. A plouat Dumnezeu cu mană peste un număr nemăsurat de mare într-o ţară ca România, cu talent şi, aş fi ispitit să zic, cu geniu. Gândiţi-vă la Labiş, Nichita Stănescu, Dimov, Tomozei, o mulţime de poeţi de primă mână în Europa. Şi prozatori ca Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Constantin Ţoiu, Buzura…”
* Adrian Alui Gheorghe nu oboseşte în a se îngriji exemplar de posteritatea prietenului său Aurel Dumitraşcu, căruia i-a publicat postum opera şi corespondenţa dintre ei doi. În nr. 6/2011 al revistei Conta, e publicată de data aceasta corespondenţa Aurel Dumitraşcu – Gheorghe Grigurcu. Iată ce-i scria poetul din Borca Neamţului exilatului din Amarul Târg în 4 decembrie 1986: „A venit toamna şi odată cu ea, alte discursuri, alte luminări. Biblioteca din Nord, cartea mea de la CARTEA ROMÂNEASCĂ începuse să fie citită. Florin Mugur, pe care nu-l cunoşteam personal mi-a scris entuziasmat şi m-a chemat la Bucureşti. Eu ştiam că fac acea carte cu Mircea Ciobanu. Pe urmă a început un fel de hard-rock. Manuscrisul a fost considerat „extrem de depresiv” de către Consiliul Deştepţilor Culturii. M-am dus la Bucureşti pentru a constata cine e depresiv. Manuscrisul meu? Sau ei, care citesc ideologic o carte de poezie? Cică să refac manuscrisul (de parcă nu-l ajustasem cu domnul Mugur). Mi s-au părut nebuni, dar nebuni din aceia imbecili. Structura sufletească a unui om nu poate fi hotărâtă prin decret. Ce să rescriu? Ideea de schimbare mi se pare aprioric scandalizantă şi jignitoare. Discuţiile nu se mai terminau. Florin Mugur se entuziasmase aşa tare citindu-mă, încât a trebuit să-i spun: bine, domnule, dacă ţi se pare grozav manuscrisul, apără-l! Sigur, dumnealui are mult vini imaginare, deşi există o latură în care face jocul celorlalţi cu bună ştiinţă. Cum nu mi-i puteam închipui nicio clipă pe Eminescu, Arghezi sau Blaga stând în faţa unui funcţionar al cutărui consiliu şi ascultând prăpăstii gen: „ştiţi asta nu merge etc.”, nu am admis compromisuri, deşi Mugur m-a plimbat o seară întreagă pentru a mă convinge să admit câteva schimbări de titluri/…/. Eu m-am minunat, domnule Grigurcu, de ce am ajuns. E panaramă curată! Ideea că nu voi putea niciodată să tipăresc o carte aşa cum am scris-o şi gândit-o eu, mă scoate din minţi. De altfel cu mine lucrurile nu vor ajunge bine. Sunt în punctul acela în care nu mai pot să tac. Eu nu pot deloc trăi ca o slugă. Marţi sunt „invitat” la Piatra Neamţ la securitate. Ce vor?!…” Am reprodus acest fragment pentru a înţelege şi tinerii poeţi revoluţionari de astăzi, care tipăresc două volume pe an, cum (nu) se publica în anii 80.
* În Spaţii culturale, nr. 17/2011, Ion Lazu scrie un extraordinar text: Despre cazul Ion Caraion. Până la urmă, este un text despre cazul Caraion şi Nicolae Balotă, respectiv despre colaborarea celor doi cunoscuţi scriitori cu Securitatea. De ce este extraordinar textul lui Lazu? Păi, pentru că e moral şi prezintă lucrurile obiectiv. Deplânge faptul că cei doi sunt departe de modelele etice pe care le credeam noi, dar trebuie să le recunoaştem meritele de mari autori; se desolidarizează de oameni, care vor fi judecaţi aici sau în altă lume, dar recunoaşte valoarea operei lor. Articolul lui Lazu este un model de cum trebuie despărţite apele în literatura română de astăzi.
* Discobolul, nr. 160-161-162/apr.-mai-iun.2011, publică stenograma ediţiei a IV-a a Colocviilor romanului românesc de la Alba Iulia cu tema: Romanul românesc contemporan şi critica literară. Au participat şi au dezbătut romancierii şi, respectiv criticii: Nicolae Breban, Ion Simuţ, Virgil Podoabă, Daniel Cristea-Enache, Radu Mareş, Dana Sala, Alex Goldiş, Bogdan Creţu, Marius Miheţ. Premiile Colocviilor la această ediţie au revenit lui Dumitru Ţepeneag, Ovidiu Nimigean şi Bogdan Popescu.