“Intrăm în era barbariei”, aşa începe cartea filosofului francez Michel Henry, Barbaria (trad. de Irina Scurtu, Ed. Institutul European,  Iaşi, 2008).  Şi întrucât, consideră autorul, barbaria nu este anterioară unei culturi, ci îi succede, fiind o degenerescenţă a sa, întreaga carte va discuta raporturile celor două concepte, cultura şi barbaria din perspectiva vieţii.
Michel Henry este un filosof fenomenlog puternic influenţat de Nietzsche, care spre sfârşitul vieţii a surprins mediile intelectuale franceze prin convertirea la creştinism. Lectura Barbariei poate oferi repere pentru înţelegerea îmbrăţişării religiei Celui care a spus despre Sine: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Definită pe scurt cultura înseamnă în viziunea lui Henry procesul de autoafirmare şi autosporire a vieţii. Astfel, opera de artă reprezintă dezvoltarea şi rafinarea diverselor aspecte ale sensibilităţii, datorită ei şi a tot ce înseamnă cultura în general, raporturile omului cu viaţa dezvoltându-se normal, firesc. Cultura este de fapt expresia conştientă, comunicabilă a acelei cunoaşteri pe care fiinţa vie o are inconştient despre sine. În acest proces de creştere organică, în care cultura şi viaţa se potenţează reciproc, se produce prin ştiinţa inaugurată de Galileo Galilei o deturnare, ce constă în  faptul că obiectele ideale cărora ştiinţa le trasează legile nu mai au legatură cu viaţa. Dezvoltarea extraordinară a ştiinţei, având ca principal efect hipertehnologizarea actuală este, conform filosofului francez, un proces ce merge împotriva vieţii şi în acelaşi timp a culturii. Între ştiinţă şi tehnică, pe de-o parte, şi viaţă şi cultură, pe de alta, conflictul este total şi ireconciliabil.  Cunoaşterea ştiinţifică nemairaportându-se la rădăcinile sale vitale, neagă de fapt viaţa, ’’evenimentul crucial al culturii moderne fiind o viaţă care se neagă pe sine’’, o contradicţie care ne introduce în esenţa barbariei contemporane.
Autonegarea vieţii (barbaria) se înfăptuieşte în ideologiile barbariei,(marxism, structuralism, psihanaliză) şi mai ales în practicile barbariei al căror prototip este televiziunea. Multe capitole ale carţii sunt în consecinţă dedicate criticii formelor teoretice şi practice ale barbariei, între ele remarcându-se o profundă meditaţie despre mass-media şi imaginea televizuală.
Condiţia ontologică a vieţii, afirmă filosoful, este surplusul, ’’forţa gata să se cheltuiască şi, constrânsă sub apăsarea poverii, să o facă’’. Formularea traduce celebra voinţă de putere nietzscheană. Ca voinţă de putere, de creştere neîncetată, vieţii îi este proprie cultura cu cele trei mari dimensiuni ale ei: arta, religia şi etica. Toate sunt dintr-o astfel de perspectivă vitalistă, descărcări controlate ale energiei vieţii. În schimb, barbaria provine din revărsările necontrolate ale energiilor nefolosite, refulate în inconştient : ’’asemeni unui curent prea abundent şi prea rapid, fiecare flux de energie liberă inundă conducte şi canale, în loc să urmeze meandrele acestora şi să irige pământul.’’ Tragedia culturii moderne constă în faptul că energia vitală, dacă nu se descarcă în formele culturii, nu se acumulează pur şi simplu, ci se dezlănţuie ca autonegare în forme violente a vieţii. Întrucât filosofului i se pare evident faptul că trăim într-o societate lipsită de orice cultură, adică aflată într-o stare de barbarie generalizată, fără nici un precedent în istorie, el însuşi nu poate să evite problema aflării unei soluţii. ’’Mai poate fi salvată lumea de unii dintre ei?’’ se întreabă el, sceptic, referindu-se la oamenii de cultură din ce în ce mai izolaţi.
Barbaria este mai întai de toate o carte provocatoare, care, dincolo de obiecţiile ce-i pot fi aduse de pe diverse poziţii ideologice, are meritul de a strânge laolaltă marile teme ale filosofiei vieţii dintr-o perspectivă nicidecum eclectică, ci cu adevărat originală.   
    Printr-o astfel de carte, filosofia este scoasă din mediile academice, pentru a reveni la menirea mult mai adecvată şi mai originară de autoînţelegere a omului în contextul lumii în care trăieşte.