Obişnuinţa de a judeca viaţa literară după „scandalurile” ce condimentează deseori paginile ziarelor de toate orientările este o promiscuitate devenită conformism al zilelor noastre. Ignar sau motivat pecuniar, năravul de hienă mass-media scoate la suprafaţă şi umflă peste măsură chestii mizerabile, grave, imunde sau nocive încât proasta alcătuire a societăţii pare că se datorează numai „nenorociţilor” de scriitori. Scriitorii se ceartă între ei, se înjură, se bârfesc, s-au turnat la Securitate, se îmbată, spun prostii, sunt afemeiaţi (ori nimfomane, după gen), sunt arghirofili, se gudură pe lângă stăpânii trecători în scaune, vor să fie băgaţi în seamă, să se vadă la televizor, să fie răsplătiţi cu sinecuri şi bugete nelimitate, ba chiar, cât sunt în viaţă, vor să-şi vadă ridicate statui, ca Păunescu şi Săraru! Păi ce, numai ăştia să aibă aşa ceva? Cărtărescu de ce nu? Ce, scrie el mai prost decât Herta Müller, chiar dacă nu scrie în germană?! Etc. etc.
Că ziariştii, colportori de aberaţii sau redactori onorabili prost informaţi, pun în circulaţie atare soi de enormităţi, e lesne de înţeles, lesne de ignorat. Orice „bombă de presă” ţine trei zile. Inexplicabil (sau poate că nu!), unii scriitori – şi nu dintre cei minori sau puţin (re)cunoscuţi – lansează ori susţin (în special pe bloguri personale sau în context internetic) alegaţii de asemenea factură. Ziariştii (e mult spus, dar alt termen nu-i înglobează pe toţi) par condamnaţi să existe doar co(n)semnând catastrofe. Scriitorii însă…    
Îmi iau permisiunea să le reamintesc in extenso ceea ce spunea cândva Lucian Raicu, cuvinte ce pot figura drept prefaţă la orice Istorie, nu a literaturii, ci a Uniunii Scriitorilor din România (fostă Societatea Scriitorilor Români). Gândurile au fost publicate în Reflecţii asupra spiritului creator, Ed. Cartea Românească, 1979, pag. 255-256: