(continuare din numărul trecut)
Geniul l-a călăuzit pe Rimbaud să „cerceteze” increatul cosmic, „adică existenţele embrionare, germenii, peisajele nubile, limburile”, „existenţele ideale”. La fel procedează şi savantul, „adăugând cantităţilor date, cantităţile transcendente”. Raportându-se la dicţionar, Rimbaud îşi sărăceşte deliberat limba, simplificând-o „la un sistem redus de funcţiuni ale discursului”, la acea limbă naivă, „îngerească”, lipsită de şirul logic şi încuibându-se în „ritmurile ei împrumutate jocurilor de copii”. O asemenea limbă însă e construită cu o prozodie „dedusă din abstragere; în faţa unei elaborări conştiente în vederea notării inefabilului” (59). Asta face Rimbaud în celebrul sonet al Vocalelor, un fel de revizuire-reproducere „a zilelor enorme ale creaţiunii”. Criticii, prizonieri ai „complexelor de cultură”, s-au grăbit să vorbească de „audiţie colorată” şi de alte poncife ale curentului numit simbolism. În realitate, sonetul se apropie de Apocalipsa Sfântului Ioan, unde, „la fiecare sunet din trâmbiţă al îngerului, un sector de soare se acoperă de umbră”, iar, la Rimbaud, cele cinci vocale fundamentale dau „măsura imaginilor acestor zămisliri uriaşe”. Aici trebuie căutată metoda lui Rimbaud: „asemenea astronomului, care realizează cantitativ cutare eclipsă ori cutare catastrofă cosmică revolută, el ne face să asistăm la spasmul iniţial al universului nostru. Cu o singură diferenţă, doar că investigarea lui Rimbaud se continuă în calitativ” (60). Astfel, Rimbaud „restituie ştiinţei caracterul sacru”, metoda lui fiind izomorfă cu fizica lui Poincaré şi Einstein, care a produs derută printre fizicieni, ca Rimbaud printre critici, „Căci relativitatea este mai degrabă un capitol al Geometriei superioare, decât unul al Fizicii experimentale” (61).