Trăim în lumea vipurilor. Tot mai multe, tot mai dese. Făcute, nu născute. Peste tot, vipuri: cântă, dansează, se distrează, ne sfidează. În spectacole, pe stradă, pe scenă, în baruri, în localuri, în emisiunile de televiziune, printre oamenii de afaceri, printre oamenii politici, actori, gazetari, scriitori, supravedete peste vedete supravedete peste prostituate. Generaţia spontanee apărută parcă din nimic, precum muştele de oţet, de borhot.
 Mai naşte-mă, o dată, mamă, ca să pot înţelege această lume. Nu mă lăsa să mor de prost…
 Mai naşte-mă o dată, mamă!
 Da, sunt un om născut, nu făcut. Şi nu de azi, nu de ieri. Doar o singură dată şi pentru totdeauna. De ce aşa? De ce nu încă o dată? Şi încă o data… De ce prizonier pe viaţă în condiţia în care am venit pe lume? De ce să port toată viaţa stigmatul primei mele naşteri?
 Cine a spus că toţi oamenii se nasc egali? Bătrânul Jean-Jacques Rousseau? Să fie el sănătos, pe acolo pe unde o mai fi, dacă o mai fi, că s-au găsit destui care să-i arunce ţărâna în vânt…
 Da, diferenţa dintre oameni începe chiar în clipita aceea. Că, într-adevăr, una este să te naşti într-un palat şi alta într-un bordei. Una dintr-o familie de aristrocraţi, alta într-un clan de robi.
 „Egalitate, fraternitate, libertate!” Cuvinte purtate în vârfurile de suliţe ale Marii Revoluţii. Dar acele vârfuri de suliţe au ajuns piese de muzeu…
 Mai naşte-mă, o dată, mamă! Că tu m-ai născut ca pe un om de rând. Mai naşte-mă o dată! Într-o maternitate pentru vipuri. Sau într-o rezervă pentru vipuri amenajată în maternitatea unui spital de stat. Poate aşa aş ajunge şi eu cineva. Vreau să fiu cineva, măcar în oraşul meu.
 Îţi aduci aminte? M-ai adus pe lume într-o casă cu pereţii de pământ, cu pământ pe jos. Pe o saltea umplută cu paie, croită dintr-o pătură de câlţi. M-a primit în palmele ei moaşa satului, o ţărancă cu mâinile crăpate şi bătătorite de muncă. Mi-a tăiat buricul cu foarfeca de tuns oile şi m-a scăldat în albia în care, în ajun, scăldase mortul din vecini.
 Dacă aş fi avut răbdare vreun ceas sau două, veneam pe lume în mirişte, la umbra unei clăi de snopi de grâu sau sub căruţă şi mi-ar fi tăiat cordonul ombilical cu secera. Dar n-am avut atâta noroc! Norocul de a putea să scriu mai târziu, în epoca de înflorire a comunismului, care venea după aceea a capitalismului aflat în putrefacţie, să scriu în autobiografie şi să mă bat cu pumnul în piept că eu m-am născut pe câmp. Pe câmpul de luptă, în câmpul muncii…
 Era vremea când promovările se făceau pe măsura originii sociale. Cu cât te-ai născut în condiţii mai umile, cu atât erai mai valoros. Dimpotrivă, vinovat şi neiertat şi mereu persecutat dacă se întâmplase să fi ţâşnit din pântecul mamei tale pe nişte cearşafuri albe sau pânze de mătase.
 Ca să fie toţi făcuţi egali de la începutul începutului, comunismul a semănat ţara cu maternităţi, unde fiecare persoană internată nu avea decât o singură calitate: cea de femeie însărcinată. Mame fruntaşe, mame eroine… La nevoie, sporite prin decret. Decreţeii…
 Existau, desigur, şi spitale cu maternităţile lor pentru elita partidului, a securităţii, a miliţiei, a forţelor armate.
 Dar a venit tranziţia în care oamenii îmbogăţiţi, pe o cale sau alta, nu mai puteau admite ca progeniturile lor să vină pe lume ca oamenii de rând. Jocul cererii şi ofertei… Iniţiativa particulară şi-a spus cuvântul… Dar nici reţeaua sanitară de stat nu s-a lăsat mai prejos. Iată, chiar zilele acestea, la spitalul de stat din Piteşti aşteaptă vipurile două rezerve speciale numai la Maternitatea Numărul 2. Câte altele vor fi în ţară la care oamenii de rând nu au voie nici să gândească, nici să viseze…
 Mai naşte-mă o dată, mamă! Într-o maternitate sau o rezervă pentru vipuri.
 Care, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai puţine vor rămâne cele accesibile pentru restul populaţiei. N-o să mai găsim locuri în care să ne naştem, cum nu se mai găsesc locuri pentru noi nici în cimitire…
Mai naşte-mă o dată, mamă! Într-o maternitate de vipuri! M-am săturat să fiu omul de rând…