Coborâse între timp toamna peste Transilvania, cu primul ei val de frig şi cu ploi. La întâlnirea stabilită, Diana s-a prezentat cu aceiaşi bocanci de alpinist cu care,  dacă vom intra într-un restaurant,  o să provoace emoţie. Bocancii ei, bluza de trening  gălbuie de uniformă şi pe deasupra scurta de fâş matlasată, cu glugă, de un galben lămâie ţipător, cum au poliţiştii din filme,  se potriveau pentru excursiile de explorare a parcului de pe deal, dar nu într-un oraş de provincie. Nu era însă în puterea mea să o întorc să se schimbe. Oricât era ea de englezoaică, n-ar fi fost exclus să nu aibă şi alte haine. Şi, în definitiv, nu-mi păsa.
În maşină s-a aşezat la dreapta cu acelaşi aer disponibil şi enervant, ca într-un taxi, unde serviciul e plătit. Nu ştiu dacă, în mintea ei, se lăsa în grija mea întrucât aşa cere politeţea englezească sau era altceva,  o nepăsare de sus faţă de tot restul lumii sesizabilă în zâmbetul mecanic şi privirea inexpresivă. Am demarat prin ploaia îndesită, şiroind pe parbriz, pe şoseaua spre oraş unde se instalase pelicula gălbuie de noroi fluid care va colora asfaltul până la primele îngheţuri.
Diana cunoştea oraşul de la prima ei sosire în România, poveste fără nimic surprinzător.  Ea, şoferul şi o furgonetă plină până sus cu ajutoarele pentru copiii români colectate la biserică. Prima impresie? Dormise atunci o noapte la un hotel cu mulţi, enorm de mulţi  porumbei flămânzi, stoluri pe pervaz şi balcoane. Cineva îi obişnuise cu firimituri de pâine şi veneau chiar şi în cameră, dacă rămânea geamul deschis.  Apoi, dimineaţa, găsiseră furgoneta în parcarea hotelului cu încuietoarea portierei spartă şi o zgârietură, făcută cu un obiect ascuţit, pe toată lungimea caroseriei.
– Şi a doua? am spus, dar  văzând că nu înţelege am precizat:  a doua şi celelalte impresii despre România…