„Când vezi că ploaia
E în stare să roadă
Pragul de piatră
Cum să nu-ţi duci la capăt
Datoria cea mai grea?”
Împăratul Meiji

Primăvara asta, zadarnic vor înflori cireşii sălbatici sakura. Îngropaţi sub griji, cu inimile răvăşite de nenorocirea ce a cuprins întreaga ţară, japonezii nu se vor mai putea bucura de ceasul la care inflorescenţele de un roz imaterial explodează. Bărcile nu vor mai luneca pe apele parcului imperial de unde este admirat, an de an, ineditul spectacol floral. Ţara Soarelui Răsare e acoperită de fumul radioactiv ca de un zăbranic. Peste 28.000 de morţi şi dispăruţi, 235 de miliarde dolari pierderi materiale, 400 km de coastă distrusă, sate şi oraşe ruinate de cutremurul de 9 grade pe scara Richter şi înghiţite apoi de tzunami-iul devastator cu valuri înalte de până la 26 m înălţime. Nimic n-a putut să-i reziste uriaşului val care s-a năpustit asupra nord-estului insulei Honshu cu viteza unui avion cu reacţie. Salba de şase centrale nucleare, cu toate strădaniile depuse, nu mai funcţionează şi ameninţă să sară în aer cu forţa a nu mai ştiu câtor bombe nucleare de tipul celei aruncate la Hiroshima. Fukushima, un nume oarecare printre oraşele nipone, a devenit peste noapte simbolul dezastrului nuclear. Otrava radioactivă se tot întinde, contaminând pământul, apa mării, cerul şi grădinile. Nu au fost omorâţi doar oameni, ci a fost distrusă şi economia Japoniei, una dintre cele mai avansate din lume; nu se năruie doar oraşe şi sate, este distrusă infrastructura şi industria; nu riscă să se prăbuşească o civilizaţie, se năruie un mit, cel al Ţării de la Soare Răsare. În haosul şi disperarea generală, nimeni nu se vaită, nimeni nu se isterizează, niponii îşi ţin firea şi rămân neclintiţi asemenea muntelui Fuji. Dar ca şi Fuji Yama, sub a cărui coajă focul mocneşte, în sufletul japonezilor, sub crusta aparentei lor răceli arde focul veşnic al iubirii pentru ţara ai cărei fii sunt.