Cu sinceritate, despre Nicolae Velea.
Luna aceasta ar fi împlinit 75 de ani
Cred că ştiu de ce avem reţineri să scriem despre Velea noi, cei care l-am cunoscut sau i-am fost apropiaţi. El era omul care nu-şi trăia viaţa, şi-o făcea: noi eram simple personaje, ceea ce ne aduna la un loc era doar decor, întâmplările veneau, desigur, din neant – dar el controla totul. Eram, într-un fel, marionetele lui. Regiza; nu punea la cale: regiza. Adică făcea în aşa fel ca ceea ce se petrece să aibă un fir roşu, să aibă un scop. A fost o ruptură cândva, în viaţa lui, o trecere de la bărbăţie la bătrâneţe cam greu de înţeles şi asimilată de mulţi oameni simpli cu boala, sau cu viciul, viciile, asta a făcut să fim cam neatenţi cu Velea-cel-bătrân, şi asta face acum să avem o reţinere când e să vorbim despre el…
Eu l-am văzut şi i-am fost alături în mai toate împrejurările posibile, cred, şi când te tăia cu genialitatea şi când nu putea să se exprime nici faţă de el însuşi. În ultimul an al vieţii avea o dorinţă ciudată, tolstoiană aş zice, de a fugi, de a se rătăci, de a-şi şterge identitatea: şi în aceste moment exprima ceva prin care simţeai că te construieşte din afară, că te acaparează în lumea personajelor sale. A petrecut o noapte într-un sediu de poliţie, cu o pungă de chiftele de peşte la el, doar pentru că n-a vrut să spună cine este sau să dea un număr de telefon al vreunui cunoscut: voia să ştie cum e la poliţie, cum sunt cei dinăuntru, cei din afară… L-am văzut o dată pe Calea Victoriei aplecându-se la urechea unui poliţist, luându-l la propriu de ureche şi încercând să-l facă să înţeleagă nu ştiu ce. Era cu noi în grup, eram vreo cinci-şase şi schimbam cârciuna (ritual destul de frecvent: căutam lucruri mai bune şi mai ieftine) – rămăsese în urmă pentru dialogul lui, apoi s-a apropiat oarecum rugându-ne să-l aşteptăm şi, când ne-a ajuns, ne-a arătat: avea între degetul mare şi arătător o monedă de 25 de bani, cu care se dădeau telefoanele pe vremuri, şi ne explica foarte serios: „ _ Am încercat, dom’le, da’ nu-i cade fisa!”
Luna aceasta ar fi împlinit 75 de ani
Cred că ştiu de ce avem reţineri să scriem despre Velea noi, cei care l-am cunoscut sau i-am fost apropiaţi. El era omul care nu-şi trăia viaţa, şi-o făcea: noi eram simple personaje, ceea ce ne aduna la un loc era doar decor, întâmplările veneau, desigur, din neant – dar el controla totul. Eram, într-un fel, marionetele lui. Regiza; nu punea la cale: regiza. Adică făcea în aşa fel ca ceea ce se petrece să aibă un fir roşu, să aibă un scop. A fost o ruptură cândva, în viaţa lui, o trecere de la bărbăţie la bătrâneţe cam greu de înţeles şi asimilată de mulţi oameni simpli cu boala, sau cu viciul, viciile, asta a făcut să fim cam neatenţi cu Velea-cel-bătrân, şi asta face acum să avem o reţinere când e să vorbim despre el…
Eu l-am văzut şi i-am fost alături în mai toate împrejurările posibile, cred, şi când te tăia cu genialitatea şi când nu putea să se exprime nici faţă de el însuşi. În ultimul an al vieţii avea o dorinţă ciudată, tolstoiană aş zice, de a fugi, de a se rătăci, de a-şi şterge identitatea: şi în aceste moment exprima ceva prin care simţeai că te construieşte din afară, că te acaparează în lumea personajelor sale. A petrecut o noapte într-un sediu de poliţie, cu o pungă de chiftele de peşte la el, doar pentru că n-a vrut să spună cine este sau să dea un număr de telefon al vreunui cunoscut: voia să ştie cum e la poliţie, cum sunt cei dinăuntru, cei din afară… L-am văzut o dată pe Calea Victoriei aplecându-se la urechea unui poliţist, luându-l la propriu de ureche şi încercând să-l facă să înţeleagă nu ştiu ce. Era cu noi în grup, eram vreo cinci-şase şi schimbam cârciuna (ritual destul de frecvent: căutam lucruri mai bune şi mai ieftine) – rămăsese în urmă pentru dialogul lui, apoi s-a apropiat oarecum rugându-ne să-l aşteptăm şi, când ne-a ajuns, ne-a arătat: avea între degetul mare şi arătător o monedă de 25 de bani, cu care se dădeau telefoanele pe vremuri, şi ne explica foarte serios: „ _ Am încercat, dom’le, da’ nu-i cade fisa!”