Cărţi «fără e-uri» şi alte rescrieri creatoare
Voi începe cu Şerban Foarţă, cel mai important (după câte se pare) tălmăcitor creativ de cărţi dificile al vremurilor noastre înalt postloviluţionare, iliesconstantinecobăsesciene, cuprinse de freamătul oxiuric, dacă nu cumva ţunamic, al globalizării viclene. Aş reaminti cetitorului cultivat, ce nu umblă cu traista goala prin livezile editoriale, de limerickurile lui Edward Lear, înromânizate de el, cu adaos de exerciţii admirative în stihizări nonsensice din materia momentelor caragialiene, ca să nu mai punem la socoteala travaliul său cu Apollinaire din Cântecul celui neiubit, cu véneticul Giorgio Baffo, ori cu Mallarmé, pentru care fost-a mnealui firitisit de însuşi Silogistul Amărăciunii, travaliu în care, pe lângă note finale de o erudiţie şi o scrupulozitate unice în nordul Danubiului mâlos, alături de predoslovia scurtă dar miezoasă cât o gloză de Alfred Jarry amendată de Paul Valéry, străluce un sonet în idiolectul poetului respectiv, amintitor, sonetul, de faptul că nici Picasso nu izbutea totdeauna să distngă un original de o copie perfectă a unora din tablourile sale. Doar că, spre deosebire de Pascal Pia, introductor de poeme personale printre ale lui Baudelaire, într-o ediţie de dânsul îngrijită, Omul de pe Bega joacă cinstit, sugerând că cel ce poate mallarmeiza foarte elegant e vrednic să steie cu pieptul bombat sub pavăza sfântului Ieronim, patronul mediatorilor interlinguali.
Voi începe cu Şerban Foarţă, cel mai important (după câte se pare) tălmăcitor creativ de cărţi dificile al vremurilor noastre înalt postloviluţionare, iliesconstantinecobăsesciene, cuprinse de freamătul oxiuric, dacă nu cumva ţunamic, al globalizării viclene. Aş reaminti cetitorului cultivat, ce nu umblă cu traista goala prin livezile editoriale, de limerickurile lui Edward Lear, înromânizate de el, cu adaos de exerciţii admirative în stihizări nonsensice din materia momentelor caragialiene, ca să nu mai punem la socoteala travaliul său cu Apollinaire din Cântecul celui neiubit, cu véneticul Giorgio Baffo, ori cu Mallarmé, pentru care fost-a mnealui firitisit de însuşi Silogistul Amărăciunii, travaliu în care, pe lângă note finale de o erudiţie şi o scrupulozitate unice în nordul Danubiului mâlos, alături de predoslovia scurtă dar miezoasă cât o gloză de Alfred Jarry amendată de Paul Valéry, străluce un sonet în idiolectul poetului respectiv, amintitor, sonetul, de faptul că nici Picasso nu izbutea totdeauna să distngă un original de o copie perfectă a unora din tablourile sale. Doar că, spre deosebire de Pascal Pia, introductor de poeme personale printre ale lui Baudelaire, într-o ediţie de dânsul îngrijită, Omul de pe Bega joacă cinstit, sugerând că cel ce poate mallarmeiza foarte elegant e vrednic să steie cu pieptul bombat sub pavăza sfântului Ieronim, patronul mediatorilor interlinguali.