În afară de funcţia de comunicare, limba are o funcţie expresivă foarte complexă, care nu poate fi limitată, cum s-ar părea, doar la modulaţiile vocii, la posibilităţile de prelungire a vocalelor fără efecte fonologice, la accent şi intonaţie, la topică, la folosirea cuvântului mai puţin cunoscut, în contextele adecvate. Această funcţie este proprie şi caracteristică nu doar unor compartimente, ci fiecărei celule a limbii. Viaţa acestei funcţii este în bună măsură viaţa limbii, dar tonusul sau bioritmul ei depinde de înzestrarea fiecărui vorbitor, de disponibilitatea lui într-un moment sau altul, de intenţia lui. Avem în vedere faptul ştiut că nu toţi oamenii participă în aceeaşi măsură la evoluţia limbii şi nici la folosirea ei expresivă. Unii se feresc de inovaţii şi chiar se tem de ele, pe când alţii sunt cultivatori ai limbajului aluziv, ai nuanţelor semantice. Dar toţi participă la inovaţia topică, la îmbinarea neobişnuită de cuvinte, ceea ce reprezintă câştiguri în sfera expresivităţii.
Expresivitatea este o calitate şi o virtualitate a sunetelor vorbite, a cuvintelor, a sufixelor şi prefixelor, a morfologiei şi a topicii, adică a limbii în toate  compartimentele ei, de a evoca şi de a invoca, de a sugera şi de a evidenţia stări sufleteşti în strânsă legătură cu afectivitatea în acţiune, de a pune în mişcare participarea auditoriului sau cititorului la comunicarea mesajelor, de a atrage atenţia asupra unor elemente ale acestora, de a exprima ceva cu subînţeles, în doi peri, folosind aluzia, ironia, atitudinea fizică, sublinierea, suspensia, intonaţia, aliteraţiile, repetiţiile, ritmul, rima etc.