LIVIU REBREANU, UN SCRIITOR NATURALIST?

La prima vedere, statutul de scriitor realist al lui Liviu Rebreanu poate să pară multora indiscutabil. Ca multe altele „realismul” şi „scriitorul realist” sunt însă nu numai nişte clişee critice ci şi didactice, intrate demult în uzul comun şi rămase acolo ca nişte simple scheme, ca nişte fosile terminologice golite de aproape orice sensuri ştiinţifice, istorice şi critice, readuse la viaţă prin reactualizări succesive. Nu tocmai acelaşi lucru se poate afirma, credem, despre „naturalism” şi „scriitor naturalist”, cu un statut semantic şi noţional oarecum ambiguu şi nu întotdeauna la îndemâna simţului comun. În ordinea cotidiană a uzanţelor de cultură generală, fie că „naturalismul” şi „naturaliştii” în literatură sunt aproape confundaţi cu „realismul” şi cu „realiştii”, fie că sunt asimilaţi, ca preocupări şi metode, cu specialiştii în ştiinţe naturale, în primul rând în biologie, ori chiar cu natura şi cu naturismul. Lăsând la o parte viciul şi deformările etimologiilor vulgare, ne întoarcem şi subliniem insuficienta acurateţe a termenilor, a căror uzură s-a comis în alte câmpuri semantice, conexe e adevărat, dar deseori cu tentă de ambiguitate şi/ sau de confuzie. Tocmai această impresie ne-a dat un impuls spre a încerca o repunere în discuţie a tangenţelor marelui scriitor ardelean cu naturalismul, pe de o parte un curent antiromantic iar, pe de altă parte, postmodern în raport cu realismul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Inutil să mai menţionăm că literatura română, vizibil defazată în raport cu marile literaturi europene, cultiva la începutul secolului al XX-lea realismul care, mutatis mutandis, îşi făcuse veacul în Franţa sau în Anglia în urmă cu mai multe decenii. Inutil, de asemenea, să mai amintim că abia la 1863 în literatura română apărea Ciocoii vechi şi noi, considerat a fi primul roman cu adevărat modern, în timp ce în Franţa, de pildă, Balzac, cel mai cunoscut şi prolific romancier realist, trecuse la cele veşnice în 1850, iar Madame Bovary şoca lumea literară, dar mai ales pudibonderia societăţii burgheze în 1857. Si fiindcă l-am invocat astfel pe Gustave Flaubert, să adăugăm că el glisează uşor şi către naturalism, curent ce se va impune în a doua jumătate a secolului XIX, bazat pe idei estetice doctrinare şi consacrat cu brio de povestirile şi romanele unor scriitori precum fraţii Goncourt, Guy de Maupassant, Emile Zola, Huysmans ş.a. În fine, la fel de inutil să mai completăm acest exordiu cu mărunta observaţie istorico-biografică, ineluctabilă însă, că Zola, marele maestru al naturalismului, a decedat în 1904, dată la care literatura română se găsea în plin sămănătorism, iar poporanismul urma să mijească pe la 1906.