Împotriva vinovatei uitări a meritului  

Noi, românii, trebuie să o recunoaştem franc, nu prea avem vocaţia respectului firesc pentru faptele de bravură culturală şi opera înaintaşilor. S-ar zice că nu ne place deloc să ştergem cum se cuvine praful uitării şi al ignoranţei şi să facem loc in situ, la locul cuvenit, patrimoniului literar pe care câinoşenia vremilor l-a fragmentat sau l-a înstrăinat la un moment dat. Oricât aur ar străluci în noroaiele ţării şi oricât de înzestrată întelectiv ar fi naţia noastră , este evident că nu se nasc în sânul ei genii chiar în fiecare zi. Cunoscătorii ştiu, de altminteri, că diamantele strălucesc de-abia după un îndelung proces de tainică şlefuire. Nimic nu poate suplini şi nimic nu poate fi mai de folos, ca învăţătură temeinică de viaţă şi morală a cunoaşterii, pentru generaţiile ce se succedă ca trudnicul proces de formare în ani a staturii unor confraţi dedicaţi cu trup şi suflet umanioarelor, unui domeniu sau altul al literaturii, artei şi ştiinţei sau oricărei alte altei ramuri a creaţiei sau cercetării.

După 20 de ani de la aşa-zisa revoluţie din decembrie ‘89, dacă luăm seama bine şi judecăm drept, constatăm nu numai că statul român, la nivelul instituţiilor cu atribuţii specifice, nu are cât decât o politică de recuperare şi restituire a operei exilului, dar până şi ofertelor de donaţii a unor fonduri (arhive, biblioteci etc.) venite din partea foştilor exilaţi sau unor persoane şi oraganizaţii culturale din Occident le întoarce cu seninătate spatele. Îmi amintesc mereu cu o neiertătoare strângere de inimă cum Ministerul Culturii a refuzat în 1992-1993 să primească din Canare celebra Bibliotecă cu întreg fondul de manuscrise, documente, tablouri şi fotografii a savantului Alexandru Ciorănescu… Îmi stăruie în minte iarăşi cu câtă greutate şi în ce condiţii a fost donată, nu mai departe de anul trecut, Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc corespondenţa, în curs de apariţie, dintre George şi Alexandru Ciorănescu…