Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate. Dar lumânările sunt scumpe… Iar cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decât opaiţul. De fiecare dată când priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii când lumina ar fi fost ultimul gând care să o macine.
E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lână groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe când ea, Elisaveta, le-a putut face mânăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pâslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tânără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punând-o alături de toţi cei ai ei. Soţul şi fiii în cripte pe la Mânăstirea din Deal, fiicele înmormântate în străini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…
În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, până au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.