Şi cercetarea ştiinţifică, şi filosofii în special, şi intelectualii în general au avut din modernitate începând marea problemă de a se putea vinde, adică de a fi ceruţi „de societate”. De fapt şi după cum ştim, nu societatea în întregimea ei cere, deoarece nu societatea în întregimea ei a avut puterea să o facă. Ierarhizarea socială modernă şi relaţiile implicate au generat un proces sistematic de triere a intelectualilor după eficienţa lor şi a vocii lor pentru prezervarea raporturilor de putere ca atare, şi nu doar pentru unele părţi sau altele din cadrul acestor raporturi. Dacă intelectualii – sau filosofii, cei care mă interesează în mod deosebit – au autonomie materială, ei pot să creeze liniştiţi: dar nu şi să fie recunoscuţi, nu şi să ajungă la public, dacă produsele lor nu se potrivesc cu interesele sociale dominante.. Dar aspectul aprecierii de către public este esenţial pentru intelectuali: căci raţiunea lor de a fi este tocmai şi stă tocmai în comunicarea logos-ului lor, indiferent de modul de manifestare a acestuia. Şi chiar dacă ne imaginăm că unii filosofi – şi unii chiar îşi şi imaginează că – urmăresc doar să fie recunoscuţi de breasla lor restrânsă, sau chiar numai de fracţiunea de specialişti cărora li se adresează (deoarece numai această fracţiune împărtăşeşte prezumţiile şcolii filosofice din care fac parte şi care, după ei, sunt intraductibile), obiectivul lor, dincolo de cel imediat al recunoaşterii de către şcoală sau breaslă, este cel de a fi recunoscut de către societate: nu sub forma onorurilor hic et nunc (pe care nu le leapădă totuşi, nu?), ci ca adeverire că şi ei au avut ceva de spus societăţii.