CEZAR IVĂNESCU, II – MORBIDEZA

În ultimul său volum, Doina – 1983, Cezar Ivănescu va cultiva şi anumite rezonanţe gnostice de un ezoterism ludic, fiind tentat în câteva poeme şi de mistica numerelor, de sacru (ca de o soluţie salvatoare), dorindu-şi armonizarea spirituală a totului şi contopirea universală. Imaginaţia de factură expresionistă (cu care s-a impus în poezie) s-a complicat mult pe parcursul evoluţiei sale şi a fost secondată/susţinută de originalitatea stilistică şi de o gramatică proprie, grea de sensuri, pe care poetul a intuit-o de la început în magma cuvintelor.
Stările complementare, străfulgerate de o spaimă a lucidităţii, contrapunctice (L. Ulici) au la Cezar Ivănescu cel mai puternic substrat baroc. Alături de acestea şi în legătura cu ele se află (re)evaluarea morţii şi reinvestirea ei cu atribute umanizate, din care lipsesc, în mod paradoxal poate, frica şi fuga.  Felul său de a particulariza cu voluptate însingurarea umană şi întâmplările gândirii din imediata vecinătate a tanaticului au combinat adevărate bijuterii ale imaginaţiei, prin care poetul însuşi îşi disipează fiinţa, până la estomparea definitivă în îmbrăţişarea poemului.
Cel mai semnificativ segment baroc al liricii ivănesciene rămâne volumul La Baaad poezia orgiasticei senzualităţi  în  care senzualitatea – morbideza –  e ceva straniu, chintesenţă barocă, stare ce trezeşte  simultan confuzie şi stupoare. Speculată în ample poeme, ea se zbate între Eros şi Thanatos. Ei îi sunt dedicate  poeme cu discurs tânguit, care invocă o metafizică discretă, nedeclamatorie şi un dramatism închis în ceremonialul propriu, de unde, abia întrezărită, stă dorinţa redobândirii purităţii alterate, pentru care poetul nici nu mai luptă, fără să înceteze totuşi să o dorească. Recunoaştem aici tragica defensivă a spiritului în faţa inevitabilei căderi, care redobândeşte, de asemenea, valenţe baroce. Este un volum pasional în care scriitorul lasă liberă obsesia lirică a condiţiei umane care exclude prin statut perfecţiunea şi concretul senzorial. Poetul închipuie un refugiu fabulos, Baaadul, tărâmul transcendenţei desăvârşite a morţii. Acolo,  devenire nu există, omul nu e nici mort, nici viu, nu există decât angoasă,  cetatea imaginată e asemenea limbului dantesc, un spaţiu nespaţial.
 Dacă luăm în discuţie unul din multiplele poeme care apar cu titlul La Baaad, vom vedea că nu doar insistenţa reiterării numelui cetăţii fictive duce la coagularea alegorică a spaţiului poetic închipuit, ci şi proiecţia lui explicită, amănunţită, clară şi sigură duce spre aceeaşi obsesie a retragerii şi apărării, cu orice preţ, a unui regat personal: (Hypnos) / „! mă trezesc adesea visând / următoarea scenă: Baaadul /e asediat de intruşi: într-o /clădire sunt ultimul apărător /care mai rezistă atacatorilor: / într-un hol imens cu pardoseala / neagră gudronată / ca a unui platou de filmare, / înaintez cu o armă / automată în braţe: câţiva /intruşi trag în mine în / plin: sunt ciuruit, /cu ultimele puteri înaintez / însă şi scuip pe faţa primului/ intrus îndreptat spre / mine cu ultimul efort al / plămânilor un val de sânge / care-i acoperă toată faţa: / nu m-am întrebat niciodată / dacă este posibil ca un ins / ciuruit să mai poată scuipa / un val imens de sânge în / faţa cuiva dar imaginea / în sine mi-a plăcut, s-a / împlântat în mazochismul meu / de zile mari, şi-mi / revine cu forţa / reiterantă a unui onanism / juvenil… fireşte / aceasta este doar imaginea / centrală, pentru că visul / în sine are variaţiuni infinite, / scena aceasta fiind / când punctul unui fatal / deznodământ, când începutul / unui calvar care / se continuă cu… !”.
 Deopotrivă spaţiu al vieţii şi al morţii, Baaadul e un vis  de o tulburătoare plasticitate, bizar şi autentificat prin credinţa visătorului şi prin înfăţişarea lui fidelă, aidoma cu visul. Nu întâmplător poemul poartă un al doilea titlu, Hypnos, zeul somnului (în mitologia greacă), frate cu Thanatos, zeul morţii. De la început avem de cântărit ambiguităţile dihotomice complementare: viaţă-moarte, somn-veghe, realitate-vis! Aşadar, ce este adevăr şi ce este închipuire în transcrierea poetului? Deşi poetul ne asigură că este un vis, graniţa lui, variaţiunile infinite şi continuarea sa fără efortul de a căută (sau a accepta) un deznodământ, ne conduc la ideea că Baaadul se află demult în sinea creatorului, luptându-se cu valurile lui de sânge, deghizate în frământate indeterminări şi ispite raţionale. Somnul raţiunii se confruntă cu proliferarea derutantă a visului. Hypnos e fiul nopţii (Nyx-noaptea, divinitate primordială la greci) şi fiu al întunericului ( Erebos- întunericul, în aceeaşi mitologie). Din asemenea pereche de forţe primordiale, Hypnos  se naşte puternic, dominant şi are o mie de fii, între ei Morpheus (zeul viselor). Aşadar, între somn şi vis e un teren inepuizabil, incontrolabil şi insesizabil în acelaşi timp. Pe acest teren apar intruşii, figuri proiectate de subconştient, spaime nocturne care locuiesc eul poetic.
Poemul are o dublă construcţie barocă. E vorba, în primul rând, de modul proiectării clădirii-cetate, de radiografierea ei contrapuntică (un singur apărător/ultimul – atacatorii intruşi – mulţimea; rana/ultimele puteri-rezistenţa/curajul înfruntării; orgoliul maturităţii melancolice-teribilismul juvenil), de cromatica visului (pardoseala neagră gudronată-covorul rece al unui spaţiu imens), de visul unic în felul lui, dar nu singular. Al doilea  sens desprins din spiritualitatea barocă este chiar sensul acestui vis, care nu este elucidat (poetul nu află, dar nici nu are nevoie de o asemenea informaţie), nu se ştie dacă visul acesta e un început sau un sfârşit! Poetul pare dispus să accepte ambele variante şi, la o lectură atentă, aflăm de ce. Explicaţia stă în semantica relevată de sintagmele: „când punctul unui fatal deznodământ”… „când începutul unui calvar”! (fatal – calvar). Foarte interesant este acest final deschis, căruia poetul nu mai e curios să-i afle urmarea, tocmai pentru că el comportă acelaşi dramatism ascuns în cutele somnului pe care subiectul (aici, poetul) nu-l alege, dar nici nu poate să-l evite. Acest dramatism se relevă în somn, visul e o premoniţie, el deconspiră adevărat-ascunsa faţă a realităţii.  Dramatic şi infinit ca structură este universul baroc, iar aici Cezar Ivănescu potenţează un contrast nerezolvabil, fără limpezire, de aceea el nici n-o mai caută. Este elocventă în poem diferenţa dintre contrastul de tip romantic (care găseşte o soluţie, o explicaţie, o conciliere a contrastelor) şi contrastul de tip baroc (o componentă de fond a contrariilor  nesfârşite ca posibilitate,  ireconciliabile şi, din această pricină, dramatice).
Cu totul recognoscibil, poetul se complace, mai degrabă, în această ipostază de confuzie, de permanentă divizare a sufletului ( alimentată prin ea însăşi), nu simte deloc frica, se miră doar şi aşteaptă. În tot acest timp, somnul şi starea de veghe se amestecă, poetul trăind parcă aievea fantasmele întrupate din apele misterioase ale somnului şi războindu-se cu ele.