Până la desprinderea de Banatul meu subiacent, de submediteraneanul Banat, ştiam doar de râu, de castani, de nuci, de liliacul bătrân şi de ploaia care venea punând totul de acord.
La ce bun să enumăr, la ce bun să numesc? Ar trebui găsit un cuvânt care să arate că pe vremea când nu eram nimic eram ceva mai mult ca acuma, când sunt un nimic ce caută să se hrănească, să se opună Parisului, lumii. Acuma când am un plâns ce nu-l pot plânge.
Plânsetul înăbuşit de acum era grădini pe atunci.
…
Ploua. Odată cu ploaia venea cineva, cineva era prezent în ea (cine ploua? cineva ploua, mai imprecis şi mai indeterminat decât Zeus huei, Zeus plouă, în greceşte), fiecare frunză era atinsă de liniile ploii împreună cu toate celelalte, frunzişurile se aflau în relaţie foşnitoare cu celelalte. Sau poate că în inima ploii se arăta ceva care voia să ajungă cineva, asta-i.
Ploaia. Miriade de lucruri mici în drumul lor către limbaj, la care nu ajungeau niciodată şi neajunsul acesta le făcea să tremure, să freamete, şi să risipească şi să reverse atâtea semne (ce indicau totul şi nimic) şi sunete, atâtea mişcări, emoţiuni ale lucrurilor, atâtea alfabete, atâtea biblioteci lichide scurgându-se din somnul cuiva, efortul blând şi general a ceva care caută să fie cineva. Ploaia e ceva care tindea să fie cineva, şi care vroia să fie cu mine.
Ploaia din copilărie. Ceva multiplu îndrăgostindu-se de cineva de demult şi de departe căruia i se aude răsuflarea.
Când ploua nu eram nici născut nici nenăscut, eram o aşteptare cu nări şi plămâni, cu auz.
Era o impresie de dar, de dar fără dătător. Ca atunci când stai de vorbă cu un prieten, vorbiţi vrute şi nevrute, verzi şi uscate, unele şi altele şi în timpul acesta plouă şi dintr-o dată se lasă tăcerea şi se aude ploaia: era acolo, ca al treilea nebăgat în seamă. În ploaie cineva încerca să vorbească numai că întreg registrul acustic al lui era clintit puţin, foarte-foarte puţin clintit, infinit de fin decalat, destul ca toate cuvintele lui să fie ininteligibile, nu ştii ce să mai crezi.