Pustietatea unui banc de nisip

Apărută în prima ediţie la Librairie Artheme Fayard în 2005, Posibilitatea unei insule (La Possibilité d’une île) de Michel Houellebecq deschide o posibilă alegorie a vieţii veşnice, realizabilă prin intermediul clonării şi interdependenţei umane: „Fiţi bineveniţi în viaţa veşnică, prieteni” (p. 7). În acest univers alternativ, al clonării şi al superficialului, prietenia, umilinţa, ataşamentul se opun adesea egoismului, indiferenţei, chiar cruzimii, fiind reversul unei glorii disperate a umanităţii. Selecţia naturală funcţionează la fel de precis ca un sfredel, aleatoriul devenind sinonim cu o cheie de acces la iterativitatea proceselor. Cele câteva personaje care populează „platforma” (nu e lipsit de importanţă acest termen, mai ales că un alt roman de-al lui Houellebecq poartă acest titlu) păstrează amintirea vieţilor anterioare într-un fel de memorie colectivă la care n-au acces decât parţial: „cine, dintre voi, merită viaţa veşnică” (p. 8).
Manevrând coincidenţe livreşti, Michel Houellebecq exercită o pasiune pentru comunicarea de tip spectacol, de la o tribună incertă. Degradarea fizică este doar o raţiune pentru o nouă experienţă de clonă: „încarnarea mea actuală se degradează; nu cred că va mai rezista mult timp. Ştiu că în viitoarea încarnare îmi voi regăsi prietenul, căţelul Fox” (p. 9). Putem stabili o analogie între legătura între stăpân şi câine şi cea între autor şi textul său: textul profetic poartă însemnele autorului său, aşa cum şi naratorul personaj pare să fie deţinătorul unui limbaj oracular: „nu doresc să vă ţin în afara acestei cărţi; căci sunteţi, vii sau morţi, cititori” (p. 13).