Lumea din jurul nostru este într-o continuă efervescenţă, într-o continuă evoluţie. Odată cu ea, concepţia noastră despre artă, în general, şi despre poezie, în special, încearcă să se acomodeze noului. Conştiinţa lirică, afectată de transformările radicale, se poate adapta, remodelându-se, sau poate continua să privească lumea prin prisma  percepţiilor anterioare, ca rod al unei experienţe  îndelung acumulate.
Traian Gărduş preferă să rămână pe această din urmă linie, să recheme trecutul ca martor şi să ne încânte cu ludicul elegiilor sale.
Pentru cei care îl cunosc, „Lacrima interioară” poate să apară ca ceva complet  neobişnuit. Epigramist, fabulist şi parodist cunoscut, etalarea, pe neaşteptate, o unei poezii cu vibraţii multiple, combinată cu subtilităţi sarcastice, surprinde: „Mereu am sentimentul foarte straniu, / Că am un chiriaş trăsnit în trup, / De fapt, stăpân pe inimă şi craniu –  / Şi-mi vine greu de EL ca să mă rup…”  (Îngerul negru)
Autor al volumelor „Poemele Afroditei – 101 rondeluri de amor” şi  „Caleidoscop Epigramatic” (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 1996 şi, respectiv, 2000), Traian Gărduş face să pară ca şi cum noua sa carte ar fi scrisă de cu totul o altă mână.
Într-o postfaţă la unul dintre volumele sale anterioare, prof. dr. Tatiana Vişescu scrie: „Bijuterii de gând şi de inimă, poeziile domnului Traian Gărduş reinvestesc lumea, pe noi înşine cu inefabil şi arome, cu vibraţie de aripă de libelulă ce nu-şi întrerupe zborul în nefiinţă, la crepuscul, limpezindu-se din catifeaua nopţii ca nişte nostalgice şi perpetue sclipiri smaraldice de aştri neîngenunchiaţi de vreme”. Cu „Lacrima interioară”, autorul vine să întregească peisajul: „Mă pierd ades în vremuri de demult, / Cu hanuri vechi, chebab din gras batal, / Şi-un cântec lin, antonpannesc, ascult, / În ora plânsă-n clopot de aramă; / Plutesc pe aştri – timpul sideral – / Şi mai presus, mi-e dor de tine, MAMĂ!” (“Sonet patriarhal”).