– Revista noastră îşi propune să realizeze o anchetă pe o temă pe care o considerăm de maximă actualitate: este talentul o scuză? Din nefericire, la noi, de prea de puţine ori valorile estetice s-au întretăiat cu valorile morale. Credeţi că receptarea operei Dvs. (dinainte de 1989, după 1990) ţine cont de criterii extra-estetice?
– Aş înlocui cuvântul „operă”, cu mai prudentul „cărţi”. Înainte de 1989, nu am publicat nicio carte. Doar un număr de recenzii la câteva cărţi care mă entuziasmaseră şi care, de cele mai multe ori, fuseseră criticate. Iar asta atunci când mi se părea că sunt criticate pentru că mergeau în contra curentului general, de abandon a oricărui alt criteriu decât nu atât cel al talentului, cât al păstrării notorietăţii, al fricii de a nu pierde contactul cu cititorul. Personal am spus că dacă ce vreau eu să spun în esenţă cititorului, că trăim într-o lume absurdă, nu poate fi publicat, de ce să pierd vremea să-i spun ceva ce nici pe mine nu mă interesează şi atunci cum să fac să-l  intereseze pe el? Revenind, cred că receptarea a ceea ce am scris după 1989 a ţinut cont şi de criterii extraestetice. Sper că nu în exclusivitate extraestetice.  Sper că nu mi s-au citit cărţile doar pentru conţinutul lor care se referă mereu la istoria noastră recentă. Dar asta, numai Dumnezeu ştie. Chiar dacă cineva va mai deschide vreuna dintre aceste cărţi şi după 15-20 de ani, sau mai mulţi, tot nu am să ştiu dacă şi pentru calităţile lor literare o face. Eu, în tot cazul, am vrut ca ele să fie nu numai „adevărate”, ci şi „frumoase”. Şi nu numai frumoase şi adevărate, ci şi bune, în sensul că refăcând unitatea platoniciană, să spunem, a aspiraţiei umane spre perfecţiune, care includea binele, frumosul şi adevărul, nepunându-le încă în opoziţie, ca acum. Aşa am vrut, asta m-am străduit. Ce a ieşit, nu mai ştiu.