Ultima dată când l-am revăzut era la mare, în Eforie Nord, unde venea de obicei cu familia. Dar nu pentru a se scălda, s-a ferit totdeauna de a i se vedea infirmitatea de la piciorul drept datorită căruia copiii din sat îi ziceau „şchiopul”. Avusese o paralizie infantilă. Era totuşi un bărbat frumos, cu ochii albaştri-verzui, de culoarea inului înflorit şi pătrunzători, de om deştept, emanând multă bărbăţie. Cred că multe femei îl visau noaptea. Acum la sfârşit de august, s-a întâmplat să fie şi ultima vacanţă. Venise singur, să-şi scrie MEMORIILE, contractate cu Editura „Eminescu”. Din păcate, n-a apucat să aştearnă pe hârtie decât 237 de pagini, publicate după moartea sa (5 decembrie 1974) sub titlul: „VIAŢĂ, POEZIE, PROZĂ”.
Îl zărisem de la distanţă urcând de pe faleză spre vilă şi atunci am grăbit paşii să-l ajung, să-i fac o surpriză. Nu-l mai văzusem de câţiva ani, dar n-am apucat căci într-o clipă s-a oprit brusc şi şi-a ridicat ochii spre cerul brăzdat de un supersonic care ajunsese deasupra noastră. Am rămas locului privindu-l îndelung. Doamne, ce mult se schimbase. Din bărbatul frumos de altădată, chipeş şi adorat vedeam acum un moşulică măcinat de vechiul lui diabet, ce avea să-l şi răpună la numai 72 de ani. Mi-am reamintit atunci câteva versuri din poezia lui, „Cântecul lebedei”, care devenise calul meu de bătaie la toate manifestările artistice.