Georgiana Avram: Stimate domnule Ţepeneag, pornind de la afirmaţia lui Valeriu Cristea că proza dumneavoastră este violent atee, dar de un ateism nonconvenţional, ce precizări aţi putea aduce în acest sens?

Dumitru Ţepeneag: Afirmaţia lui Valeriu Cristea a fost făcută în anii ’60 şi a fost stârnită mai ales de discuţiile care se iscaseră în jurul textului meu Înscenare. Îl cunoaşteţi, nu-i aşa? Ei bine, imediat după publicare, Patriarhia română a protestat şi unii cititori sau chiar scriitori mă priveau cam chiorâş. Criticul Ion Negoiţescu l-a criticat considerându-l caricatural şi cred că avea ceva dreptate (dovadă că după ce a fost publicat şi în limba rusă, nu l-am mai publicat în nicio altă limbă). De fapt, Valeriu Cristea vroia să-mi ia apărarea. Eu aşa cred. Căci eram, ca să zic aşa, între ciocan şi nicovală… Vremurile erau grele, Cenzura veghea, criticul era silit să-şi aleagă cu grijă termenii cu atât mai mult cu cât el era, s-a dovedit după aceea, un bine-credincios. Ateu sau nu, textul nu numai că se deosebea flagrant de stilul epocii şi anunţa o ruptură în viaţa mea, dar conţinea şi tot felul de săgeţi otrăvite îndreptate împotriva regimului.
 Ce înseamnă „ateism neconvenţional”? Oare vroia să spună „ateism artistic”? Adică, încerca el, criticul să le explice oamenilor de bine, religia nu e „opiumul popoarelor”, ci o sursă de inspiraţie pentru literatura nerealistă (eram cu toţii sătui de realismul socialist!). Mă rog, şi opiumul duce la viziuni onirice…
  Vedeţi aşadar că „precizare” nu e un cuvânt care să mi se potrivească… Nici mie, nici literaturii mele.