Nu ştiu cu exactitate când a luat Nicolae Oprea decizia de a deveni critic literar. Probabil că respectiva hotărâre a început să prindă contur încă din primii ani de studenţie, când  a început să publice cronici literare în revista ,,Echinox”, alături congenerii săi clujeni, între care  Al. Cistelecan, Virgil Podoabă şi  Al.Th. Ionescu, spre a-i numi doar pe trei dintre echinoxiştii de atunci..      
După  ieşirea de pe orbita revistei ,,Echinox”, Nicolae Oprea a susţinut ani de zile cronica literară în revista „Argeş”şi a colaborat la mai multe reviste literare din ţară.  Între colaborările de lungă durată trebuie amintite cele de la ,,Viaţa Românească” şi, apoi, mult mai târziu, aceea de la ,,Ziua literară” – cea mai citită revistă din ,,epocă “ şi care era realizată cu ,,trup şi suflet” de poetul Marian Drăghici.        
Nicolae Oprea a debutat editorial abia în 1993, cu Provincii imaginare, după circa douăzeci de ani de activitate literară concretizată în zeci şi zeci de texte critice, în majoritate, cronici literare.
Cronicile sale – multe dintre ele adunate în volumul Timpul lecturii (Editura Dacia, 2002) – fac dovada unui spirit critic echilibrat şi liber, în sensul că nu-l interează politicile culturale ostentative ale anumitor grupuri literare şi nu se cantonează în nici una dintre dogmele promovate de feluritele orientări aflate în vogă ale criticii, fiind interesat în special de ,,durabilitatea” opiniilor şi a unghiurilor sale de abordare estetică şi, respectiv, de  limpezimea şi precizia ideatică a propriului discurs. Deşi nu-şi propune să fie un ,,stilist”, scriitura sa are – şi a avut dintotdeauna – o supleţe specială, în ceea ce priveşte argumentaţia critică, şi o serie largă de proprietăţi care evidenţiază o remarcabilă disponibilitate analitică, atât în domeniul comentariului de poezie, cât şi în acelea ale aplicaţiei pentru proză şi critica literară.