Motto: „Întristată mi-e umbra în peregrinările ei şovăielnice”
Mircea Bârsilă

Mi-l imaginez pe Mircea Bârsilă ca pe un actor postmodern, sau  ca pe un înţelept păgân, îmbrăcat la patru ace, monolgând în deşert, cu glas suficient de sonor, ca să-l auzim şi noi, cititorii. Spun înţelept pentru că autorul priveşte lumea cu detaşare auctorială, în care, în primă instanţă, simbolurile teriomorfe devin ameninţătoare: ”scăpăraţi fulgere, urlaţi, tunete anarhice,/arătă-ţi, pământule, dinţii de armăsar”.   Apoi, Mircea Bârsilă eufemizează meditaţia, amplificând luciferic misterele ontologice. Pe filiera inconştientului colectiv,  autorul comunică cu  bestiarul ancestral cu care fratenizăm:  „În sângele meu este şi o picătură de sânge de taur/în sângele meu este şi o picătură de sânge de lup / În sângele meu este o picătură de sânge de lebădă/ în sângele meu este o  picătură  de  sânge de morun.”
Poeziile întreţesute, constituie un singur poem fluviu dedicat existenţei umane, revărsat ca valurile mării, în descendenţa lui Elytis, aşa cum recunoaşete autorul însuşi în poemul Thalassa.  Textele, îndelung elaborate, ca într-un joc de puzzle,  nu permit  schimbarea nici unui cuvânt de la locul său. Obsesia morţii devine cea mai puternică temă creatoare în lirica mirceabârsiliană. Decedaţii strigă: „daţi-ne înapoi timpul furat, daţi-ne viaţa înapoi”. Imaginaţia fastuoasă a poetului, vrea să readucă periodic morţii la viaţă: „o dată la zece ani sunt dezgropaţi morţii/să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul,/se află de faţă preotul –  în odăjdii,/primarul care supraveghează totul din clopotniţă şi poliţaiul/mâncând din caschetă cireşe de mai.”
Mircea Bârsilă, prin  clarviziunea sa elevată,  prin sintagmele sale care par montate în trofee de nobleţe, presimte lumea inundată într-o mare de lacrimi: „nu plânge nimeni de florile mărului, lacrimimi ca nişte numere de îmatriculare lacrimi triunghiulare, lacrimi psătrate, la fel ca nişte seminţe de florile mărului lacrimi sferice, lacrimi păstrate, la fel ca nişte  seminţe  de flori, în sticluţe,  lacrimi ce nu se văd şi lacrimi ce nu se vor usca niciodată”.
Poeziile de dragoste, oarecum platonice, posedă mireasma florilor de crin. Fântâna circulară,  constituie un simbol specific poeziei lui Mircea Bârsilă. Fântâna cristică,  pe filiera creştinismului cosmic, relevat de Mircea Eliade, constituie un motiv de pomenire pentru defuncţi, iar prin secţiunea, cu ochi de fomă de monedă, pare banul pe care trebuie s-o plătim barcagiului Caron. Dumnezeu, în poezia lui Mircea Bârsilă pare detaşat, ca un „deus otiosus”, deşi nu este cenzurat, ca la Blaga, nu intrvine în soarta noastră. Poetul îmi apare acum ca un actor care dramatizează enorm: „în zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi,/şi în zadar vom striga Doamne, căci strigătul nostru/ nu va fi auzit. Ne vom uita înapoi/şi vom vedea cum vine pe urmele noastre moartea.”    
Mircea Bârsilă scrie o poezie specifică, recognoscibilă cu uşurinţă, în care  monodia metricii devine simptomatică, precum la Cezar Ivănescu sau la alţi  poeţi importanţi, pe care nu mai trebuie să-i enumăr.