Drept mot(t)o la creaţia lui Daniil Harms  ar putea servi o mărturisire pe care scriitorul o încredinţa jurnalului său în 31 octombrie 1937 (călăii stalinismului aveau să-l mai lase în viaţă doar vreo 5 ani, până în a doua zi de februarie  1942): „Pe mine existenţa mă interesează numai în înfăţişările ei stupide. Eroismul, patosul, cutezanţa, etica, igiena, moralitatea, tandreţea şi hazardul – astea sunt cuvinte pe care nu le pot suporta, însă eu înţeleg şi respect pe deplin: extazul  şi admiraţia, pasiunea şi sobrietatea, desfrâul şi pudoarea, tristeţea şi suferinţa, bucuria şi râsetul”. Poate că anume din această dihotomie intrinsecă, specifică firii şi talentului său, din acest raport „simetric” cu sine însuşi şi cu propria sa creaţie, dar şi cu lumea, au pornit ruptura, dezacordul (şi dezacordarea), distrugerea existenţei înţepenite în clişee şi nedreptăţi, dizlocate întru a fi transferate şi reinterpretate (reanalizate) în absurd.  Este anume ceea ce un creator sensibil simte nu doar mai acut decât mulţi alţii, ci şi cu mult înaintea acestora, prevăzând tragicele urmări a ceea ce mocneşte, latent, fireşte, în societate, în destinul uman, în – concomitent – generalitatea şi infinitudinea de particularizări, individualizări ale acestuia. Urgisirile vieţii, nerozia şi, oarecum escamotat, lipsa de sens au devenit nu doar fundal pe care se proiectează-desfăşoară acţiunile absurde din piesele  şi poemele harmsiene, ci chiar cauzele ce au zămislit aberaţia, ilogicul, elucubraţiile, paradoxul alimentate de o stare de fapt agresiv-halucinantă; alimentate/înterţinute (ca pe nişte… ţiitoare!) de regimul totalitar. Şi tocmai împotriva absurdităţii Harms scria în răspăr cu lipsa de sens a absurdităţii! Începând cu anul 1928, scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacă era inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicat nimeni. Însă, din fericire,  a dactilografia nu e sinonim deplin (nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms se autoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nu abandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze. În somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doar cea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi întezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate de a suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate. Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr: absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel de neîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurile în care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi… sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc… Deoarece textele avangardei trebuie înţelese (şi traduse…–„supuse”) printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare, să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-joc-percepţie… Ne-decepţie! (LEO BUTNARU)