Motto: Nichita Stănescu: A fost o răsucire// la început//iar la sfârşit, o stare.// Eu nu-nţeleg nimic.//Neînţelesul meu, el înţelege.
      Aurelian Titu Dumitrescu:
      Tot/ce a trăit/a murit în mine…

Las la o parte Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România din 23 noiembrie 2009 (au fost delegaţi la ea 300 şi ceva de „electori”, care vor alege pe unul, din cei cinci candidaţi înscrişi, la preşedinţia USR). Ar fi meritat să o comentez. Prefer să atrag aici atenţia asupra zădărniciei prezenţei noastre în această lume literară. Unii în funcţii scriitoriceşti, alţii muritori de rând, toţi glorioşi. Că suntem zmei cât suntem în viaţă, plini de noi înşine, vanitoşi, şi dispărem în neant „după”, neîmpăcaţi…
Puneţi supratitlu la acest text: Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu – între ei, „Antimetafizica”, convorbiri melancolice şi poeme ale amândurora, provocate reciproc (publicate în 1983 în Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului). Cartea „Antimetafizicii” a apărut după moartea lui Nichita, la Editura Cartea Românească, 475 de pagini, în 1985 (lector Sorin Mărculescu).
Dintru început trebuie să subliniez că aşa trebuia să fie, Nichita Stănescu (Nichita, în acest text) să aibă legat destinul şi de Aurelian Titu Dumitrescu (am să-i spun Titu aici). Că nu pot decât să admir intuiţia lui Titu de a-l aborda pe marele poet chiar în anul morţii lui. Pur şi simplu parcă îngerul păzitor al lui Nichita a ţinut neapărat să-i conserve memoria (ştiind că urmează să se stingă) şi l-a pus pe Titu să-l abordeze, să-l descoase, să rămână posterităţii faţa mai puţin cunoscută a lui Nichita, a „omului”, viaţa lui personală. Inconştientul lui Titu a lucrat, a venit cu întrebări incomode, de final, de parcă ar fi ştiut că moartea îl ţine în braţe pe marele poet. Admirabilă întreprindere de spirit…