La calafat, de 1 mai, de 23 august, de 7 noiembrie, de 30 decembrie, se scoteau în stradă fotografiile împodobite ale tovarăşilor. Noi ne zgâiam la ele intimidaţi de admiraţie: „Sunt oameni tari-mari, dacă au ajuns ei să conducă ţara!” ziceam şi ne alegeam fiecare câte un nume. Cel mai râvnit era gheorghe gheorghiu-dej, eu nu-l apucam niciodată, revenea de drept lui biţă, şeful nostru. Mie îmi pica mai totdeauna chivu stoica, şi datorită potrivelii: chivu, chifu. Apoi ne băteam cu paloşele noastre cioplite din lemn de salcâm, nerăbdători să vedem cine învinge…

Când oboseam, ne jucam de-a „Ce e tatăl tău?”. La concursul ăsta locul întâi îl ocupa mircea, tatăl lui era maistru la depoul cfr. Nici cornel nu era mai prejos: taică-său lucrase la partid, iar acum era director la uzina electrică. Până şi mitică, grasu, se clasa mai bine: el măcar n-avea tată, era copil din flori. Biţă nu stătea grozav, tatăl lui era pensionar, dar la el nu se punea, era cel mai mare, ne impunea respect. Oricum, de departe, cel mai rău cădeam eu: „Avocat”, spuneam cu jumătate de gură. „Ăăă, avocat!!…”, unii mă îngânau, alţii râdeau de mine de-a dreptul, iar eu abia îmi ţineam lacrimile. O, cât mi-aş fi dorit să am şi eu un tată în rândul lumii, miliţian, sau şofer, sau tâmplar, sau mecanic-auto.

În şcoala primară, am avut cinstea să fiu coleg de clasă cu marian, băiatul tovarăşului mirea, preşedintele sfatului popular. A fost una dintre cele mai grozave întâmplări din viaţa mea de atunci. Uneori chiar mă chema la el acasă!, îl ajutam la teme. Uneori mă lăsa şi să privesc la televizor, avea televizor, adus din uniunea sovietică, un televizor la care se prindeau cu purici bulgarii. Uneori tovarăşul mirea însuşi îmi răspundea la salut, mormăind. De la începutul anului se ştia că premiul întâi o să-l ia marian. Lupta se dădea între noi, ceilalţi, să dovedim că e ceva de capul nostru, cât despre el – era de la sine înţeles că e deasupra tuturor.

De 7 noiembrie a venit la noi în şcoală o tovarăşă (soţul ei lucra la raion sau chiar ea lucra la raion, nu sunt sigur…). Fusese la moscova şi ne-a povestit ce lucruri nemaipomenite văzuse acolo: trenurile umblă pe sub pământ, opresc în gările aidoma unor palate de marmură roşiatică, iar scările merg singure, te duc în sus şi în jos ca în basme. O ascultam cu urechile pâlnie şi o credeam: ideea era că la moscova ajunseseră în comunism, unde curg lapte şi miere. Ardeam de nerăbdare, visam noaptea şi visam ziua, cu ochii deschişi, clipa când o să ajungem şi noi acolo. Eram curioşi să aflăm dacă acolo, în comunism, oamenii mai mor sau nu. Noi bănuiam că nu.