Prescurtările minimalizează. Dacă spui vine profesorul, spui ceva, dar dacă zici vine proful, afirmaţia, pe lângă doza de informaţie transmisă, îşi conţine şi măsura depreciativă. Nici nu ne frământă prea mult gândul că limba însăşi are de suferit de pe urma cruţării efortului de pronunţie1. Tot prescurtând-o, ea va sărăci substanţial, mersul unduitor, dans printre cuvinte scandate ritmic, bine măsurate2, va fi înlocuit de o ţopăială cu ambitus pauper între una şi două silabe. Un mers împiedicat, împofilat, sărac. Dar asta ţine de ceea ce I. Coteanu numeşte (in)expresivitatea dedusă a limbii.
Problema este alta: de s-ar zice prof şi nu profesor cu distincţie, ar mai fi ceva.
Există o categorie de indivizi care nu se regăsesc în nomenclatorul meseriilor. Mai exact: celui ce îi este sau a fost o viaţă medic i te vei adresa cu Domnule doctor, inginerului de o viaţă – Domnule inginer, profesorului – Domnule profesor ş.a.m.d. Dar celui ce a fost activist de partid cum îi vei spune: Domnule activist? Nu merge. Şi nu este aceasta singura îndeletnicire dintre cele – de altfel – căutate cu hărnicie, dar care în final îşi dezvăluie inanitatea tocmai în absenţa unei onomastici. Au plăcut salariile, dar numele nu plac. Şi atunci insul îşi aminteşte că el, cu studiile lui, ar fi putut să fie profesor, ba chiar că a predat un an-doi la o secţie noctambulă – un ciubuc, acolo – unde a avut şi rezultate remarcabile. Replica o cunoaştem: „Ce stric eu că într-un an m-am evidenţiat mai mult decât tine în zece? Omul harnic doarme într-un ceas cât leneşul în şapte. Nu mai departe de alaltăieri m-a întâmpinat un fost elev cu Domnule profesor”. Este un adevăr, consimt. Chiar dacă unus – nullus. Să nu uităm totuşi de Cicero: mirifica vigilantia fuit qui suo cosulatu somnum non cognoverit, a fost de o nemaipomenită vigilenţă el, care, în timpul consulatului său nu a cunoscut somnul, ironiza oratorul un coleg consular care, în ziua când fusese proclamat consul, în aceeaşi zi a fost şi revocat din funcţie. Într-adevăr, apariţii meteorice, fulgurante, care nu se confruntă cu eroziunea timpului. Genii mărunte în unităţi de timp strict determinate. Şi astfel termenul proliferează, pentru că oricine este, într-un fel sau altul, profesor. Măcar virtual dacă nu de facto. Că n-o să-i spui Sfinţia voastră dacă n-a fost preot. Domnule profesor merge însă, ce dacă3. Şi, cum a mai fost o lună de zile bătută pe muchie, ori o jumătate de an profesor, atunci de iure şi de facto.