Moto: „Eşti liber doar atunci când nu-ţi doreşti nimic. O fiinţă perfect liberă nu şi-ar mai dori nimic”.
Boris Vian

Boris Vian, în cei 39 de ani ai vieţii sale, a fost un veşnic neliniştit, un teribil şi un nonconformist căruia nu i-a rămas nimic străin din zbaterile unui artist care vrea totul. Astfel că el a cântat la alămuri în diverse formaţii de muzică progresistă, a scris cronici muzicale şi scenarii de film, a tradus din engleză… Dar el va rămâne în conştiinţa publică  în primul rând ca un important prozator, Spuma zilelor fiind de mult timp şi încă şi astăzi un best-seller. Apoi, a scandalizat o lume întreagă cu romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, roman ecranizat în preajma morţii sale. În aceste pagini am mai scris despre insolitul volum de povestiri Blues pentru o pisică neagră. În aceeaşi notă e scris şi romanul Smulgătorul de inimi (Editura Univers, Bucureşti, 2009, Colecţiile Cotidianul, traducere de Diana Crupenschi).

Un tânăr psihiatru trecător printr-un sat de pe malul mării o ajută pe o femeie să nască tripleţi, devenind astfel pentru o oră mamoş. Cu acest prilej, rămâne chiar în acea casă de pe faleză, un fel de om bun la toate. El se simte gol, ca un „butoi al Danaidelor”, şi vrea să se umple de pasiunile, emoţiile, gândurile, complexele şi ezitările celor din jur, ale celor pe care vrea să-i psihanalizeze. Dar în aproape un deceniu  nu reuşeşte să psihanalizeze decât o pisică (vechea obsesie a scriitorului) şi pe bătrânul La Gloïre, o ciudăţenie de om, personaj parcă mitologic, care e blestemat să meargă toată ziua cu barca purtând acelaşi nume pe un râu roşu şi să strângă stârvurile de pe apă cu dinţii, pentru această muncă fiind răsplătit cu aur, cu mult aur, dar care aur nu-i foloseşte la nimic, pentru că n-are voie să cumpere nimic cu el, el trăind de fapt din „mila”/sila/ cinismul sătenilor.