„Statul român îşi va recăpăta credibilitatea şi va putea să devină un adevărat stat de drept numai când îşi va recunoaşte greşelile şi îşi va repara nedreptăţile. Nu cred că putem construi ceva trainic până când nu depăşim confuzia vinovată între victime şi călăi, între eroi şi profitori, între cei cinstiţi şi cei necinstiţi”.
Traian Băsescu, Preşedintele României

 Începutul anului 1987 m-a găsit cu peste 50 de psalmi scrişi. Cartea de psalmi o numisem Umbra Văzutelor. Aceste scrieri erau vânate asiduu de Securitate, după cum şi reiese obsesiv din notele operative. În 1985 depusesem la editura Litera manuscrisul Cărţii Făpturii, fără mult aşteptata prefaţă promisă de Constantin Noica. Într-una dintre cele două scrisori primite de la dânsul, scrisori şterpelite de informatorul Albert ori de securişti, Noica spunea: „Nu ştiu de ce am impresia că cele câteva rânduri, pe care le-aş scrie despre făptura dumitale, nu te-ar ajuta, ci te-ar băga pe lotul lui nefârtate”. De aici am înţeles că rândurile filosofului m-ar cufunda fie într-o înfumurare nelucrătoare, fie l-ar speria pe editorul la care aş fi mers, ştiut fiind lucrul că Noica şi grupul celor 22 de ucenici erau toleraţi de regim. Înainte de a merge la Editura Litera am trecut pe la scriitorul Mircea Ciobanu, pe atunci redactor la Editura Cartea Românească. Acesta mi-a spus, cu părere de rău, că deşi manuscrisul meu este valoros nu are curajul să-l propună spre publicare, deoarece s-ar naşte polemici dăunătoare şi mie, şi lui, şi editurii. Îmi doream tipărirea acestei cărţi cu ardoare; o consideram ca fiind prima mea carte adevărată, care punea în umbră cele două apariţii anterioare. Aveam nevoie de cartea aceasta ca de o confirmare. Din păcate, trecuseră luni de zile şi cartea mea era tot la rând, în editură. Prin martie 1986 l-am întâlnit cu totul întâmplător pe poetul Vasile Zamfir. Discutând de una, de alta, am pomenit şi de această prea mare aşteptare a mea, legată de carte. Vasile Zamfir îmi dă numărul lui de telefon şi mă roagă să-l sun peste o săptămână. Ceea ce şi fac. Mă cheamă la Bucureşti, ne întâlnim la un restaurant din apropierea Casei Scânteii şi îmi spune că numele meu este trecut pe lista celor cu semnătura suspendată de Secţia Tipărituri a Comitetului Central al P.C.R. „O soluţie ar fi să scrii poezie angajată, îmi spune Vasile Zamfir, ori să ceri să fii primit în Partid, ceea ce nu ţi-aş recomanda, că, oricum, se sparge bâlciul”. După despărţirea de poet m-am tot gândit ce va fi vrut să spună cu spartul bâlciului, taman el, poetul angajat de nevoie! Peste nici o săptămână aveam să expun această situaţie şi prietenilor mei Titus Maxus, Cristian Tutză şi cunoscutului regizor Şerban Marinescu.