– Dragă Constantin Stan, cum am putea începe acest interviu despre generaţia ’80 căreia îi aparţii? Aşa cum veşnicia s-a născut la sat, generaţia ’80 s-a născut la Bucureşti! Când, unde anume, cum? E bine aşa?
– Se poate începe şi aşa, dar şi cu povestea etichetei ăsteia, că altfel nu o pot numi, „generaţia ’80”. Ştiu că în fond nu are prea mare importanţă pălăria sub care te pune cineva, clasificările sunt bune pentru uzul didactic, ca etichetele pe sertăraşe, să ştii cât de cât ce e înăuntru, dar în acest caz povestea ascunde şi o mică/mare diversiune. Sintagma a fost pusă în circulaţie cred de Gheorghe Crăciun şi a fost lărgită devenind atât de încăpătoare încât nu mai spune nimic. M-am găsit în Antologia de la Paralela 45: Generaţia ’80 în proză scurtă alături de autori care înjuraseră vârtos Desantul şi textualismul. Sintagma „generaţia ‚’80” a apărut mult după ce noi aproape ne despărţisem ca grup, adică după apariţia Desantului, în 1983, În fapt, nu cred că aparţin acestei generaţii decât în datele biografice, şi alea aproximative. În 1970, când am intrat în facultate, am avut şansa de a fi rapid integrat unui grup, cu un an-doi mai mare decât mine. Nu ştiu cu ce le-am captat eu o aşa mare încredere şi onoare, dar ştiu că m-am aşezat confortabil lângă ei, fizic şi spiritual. Fizic pentru că la şedinţele de cenaclu la Junimea se păstra oarecum în jurul profesorului Crohmălniceanu un fel de ierarhie. Nu fitecine se aşeza în preajma profesorului! Spiritual, pentru că am aderat cu mult entuziasm la ceea ce se propunea. Atenţie, Augustin: singurul text teoretic, după ştiinţa mea, a fost cel înaintat/oferit ca bază de discuţie de către cei trei Gheorghe (Iova, Ene, Crăciun) lui Matei Călinescu, text cu circuit restrâns şi, desigur, nepublicat în acele vremuri sau publicat cu destule contorsionări după aceea. În rest, sunt încercări de a teoretiza, uneori ca prefaţă – Mircea Nedelciu, în paginile unei cărţi – Gheorghe Crăciun, eu, în poeme – Ene. Nici prefaţa lui Crohmălniceanu nu dă pe dinafară în a expune teoretic ce a însemnat „grupul de la Junimea”. Prefer aceasta titulatură. În detrimentul „textualişti” sau „generaţie ’80”. Acel grup, în primul de prieteni, se opunea ideii de literatură, voia „deliteraturizarea” şi înţelegea lumea ca o masă de texte, de texte active, care acţionează, modelează, schimbă lumea. „Literatura” era doar o parte a acestei mase textuale. Gata cu poetul inspirat, gata cu forţa divină incontrolabilă sub care se aşază scriitorul. Textul este un construct din cuvinte, iar tu eşti conştientul textului tău. Ne aflam în perioada în care literatura „inspirată”, „rostirea” făceau moda. Metafora avântată, spusa frumoasă, imnicul dăduseră doi poeţi tineri la care se uitau toţi ca la noile icoane ale literaturii române; Mircea Dinescu şi Dan Verona.