Aşa s-a nimerit, să vizitez această lume şi să depun mărturie prin ochii unui român, născut din părinţi moldoveni, în 19 februarie 1950, la un canton CFR, la 5 kilometri de Piatra Neamţ (tata era detaşat pe şantierul căii ferate spre Bicaz). Puteam să mă nasc în aceeaşi zi la Berlin, sau în Statele Unite ale Americii, sau în Tibet. Aşa a fost să fie. Deşi nimic nu e întâmplător. Sunt un exemplu oarecare de supravieţuitor în lagărul comunist sovietic. Mai exact, sunt un produs la comunismului: crescut, educat, exploatat „ca forţă de muncă” din 1950, într-un regim totalitar. Am rămas şi după 22 decembrie 1989 în România, de 59 de ani sunt un muritor de rând care încearcă să înţeleagă de ce i s-a dat să trăiască aşa.
Cer iertare martirilor regimului comunist, numai ei ar avea dreptul să se dea exemplu, sau să fie daţi exemplu pentru toate câte au ispăşit „după 1945”. Mă tot întreb de ce bisericile creştine din România nu au transformat în mucenic pe niciuna dintre victimele comunismului, fie şi un preot anonim nesmintit în credinţa sa, ucis în puşcăriile comuniste. Aud că Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu (deţinut 17 ani în puşcăriile politice româneşti, cel ce a pus temelia Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, după ce a fost îndrumat de Dumnezeu în mai multe înfăţişări), ajuns la 90 de ani, şi marele nostru duhovnic Arsenie Papacioc, la rândul lui deţinut politic la Aiud, de la înălţimea celor 95 de ani ai săi, prea cuvioşi, au o ultimă dorinţă: să ridice o Mănăstire a Mucenicilor Anticomunişti pe locul gropii comune de la Aiud. „Adică pe locul martirajului fraţilor lor de temniţă, unde şi-a găsit sfârşitul şi filosoful Mircea Vulcănescu, alături de atâţia alţii, mii de martiri ai închisorilor comuniste”… Măcar aici să fie proslăviţi, „canonizaţi”, reprezentaţi individual prin rugăciune. „Să fie o mănăstire, şi nu altceva, care să aibă cel puţin 10 vieţuitori, slujitori, şi care să reprezinte acolo martirii şi eroii noştri, prin rugăciunile lor, prin viaţa lor. De asemenea, să existe o catehizare prin prezentarea suferinţelor şi torturilor îndurate în temniţa Aiudului, tuturor celor care vin să se informeze şi să se închine la locurile acestea sfinţite de mucenicii noştri”, a declarat Părintele Iustin Pârvu, în aceeaşi simţire cu Părintele Arsenie Papacioc. „Biserica de la Aiud, în preajma sfintelor moaşte ale martirilor care erau aruncaţi cu bestialitate în acea groapă comună, oseminte ce stau mărturie în osuarul monumentului din Aiud, sfinţit din anul 2000, nu poate sub nicio formă să îmbrace decât duhul rugăciunii martirilor. O mănăstire este şi un centru de rugăciune şi un centru cultural, în acelaşi timp şi acolo se poate dezvolta pe parcurs şi un centru de studii asupra rezistenţei comuniste”…