L.D.: În 1978, după 31 de ani de la debutul francez, vă apare prima carte în România, Sarea Pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic. Ea fusese, de fapt, scrisă cu zece ani înainte. În ce context a fost scrisă şi de ce a apărut atât de târziu?
M.Ş.: A fost scrisă la cerere. Am mai povestit asta, aşa că mă repet.

L.D.: Ştiu că aţi început să scrieţi la solicitarea revistei Familia.
M.Ş.: Da, în urma unei călătorii de 3-4 săptămâni a lui Andriţoiu la Paris. El a luat legătura cu emigranţia intelectuală românească şi a aflat că eu publicasem o carte la Gallimard. Când s-a întors în România mi-a cerut să-i dau ceva pentru Familia. Eu am apucat să-i promit un text, mai mult ca să scap de el, însă nu ştiam ce o să scriu. M-am apucat de scris după un telefon al lui când mi-a spus că mi-a rezervat mijlocul revistei şi că nu are în portofoliu nimic de băgat acolo. Mi-a dat trei zile. Atunci am scris primele două zile din Sarea Pământului. Am început cu probleme legate de limbaj. De ce? Pe mine mă ardeau nişte probleme de metafizică, ontologie. Dar ştiam foarte bine în ce lume trăiam, ştiam că nu pot începe o carte cu problema ontologică; nu puteam începe cu cuvântul Dumnezeu. În vremea aceea se discutau la nebunie probleme de structuralism, limbaj etc., neutre în raport cu marxismul. Ştiam deci că pot, pornind de la problematica limbajului, a implicitului şi explicitului, limpedelui şi obscurului etc., să ajung la problema ontologică. Limbajul care mă interesa pe mine era cel care lăsa loc echivocului şi el trebuia pus în evidenţă ca unul cu o valabilitate a lui pe care limbajul transparent, formalizat nu o are. Acesta are, într-adevăr, foarte mari avantaje de comunicabilitate, dar şi foarte mari dezavantaje sub raportul prinderii a ceea ce este secret, a ceea ce e tăinuit, adânc. Dezbătând problema limbajului am putut să trec de la limbajul explicit, care era la domnie atunci, la cel implicit şi de aici la problematica metafizică. Ceea ce s-a întâmplat cam prin a şasea zi a convorbirilor.