Poetul Gheorghe Mocuţa a debutat – editorial – târziu, abia în 1993. Îl cunosc din anii studenţiei. Purta mustaţă – o mustaţă labişiană – şi era posesorul unui bun simţ atât de bine şlefuit, încât era confundat cu o timiditate exagerată. În schimb, între cei apropiaţi, tăcutul Gheorghe Mocuţa devenea altul. De sub obişnuita mască a timidităţii apărea un tânăr care stăpânea foarte bine arta umorului şi a ironiei. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, Gheorghe Mocuţa a început să dea semne din ce în ce mai pregnante, în presa literară, dar nu ca poet, aşa cum mă aşteptam, ci în ipostaza de autor al unor texte de critică literară în care exigenţa, rigoarea, echilibrul şi intuiţia critică se potenţau reciproc. Acele texte aveau ca obiect mai ales cărţile recente ale poeţilor din generaţia sa, cărţi despre care a scris ,,fără obligaţii” şi fără să-şi fi asumat rolul de emul al cutărui director de opinie critică. Cred că de la Livius Ciocârlie, profesorul său de literatură franceză, a învăţat Gheoghe Mocuţa aşa numita ştiinţă a libertăţii literare. Multe dintre cronicile sale literare au fost adunate într-o carte esenţială despre poezia optzecistă – Sistematica poeziei optzeciste. Aşadar, Gheorghe Mocuţa ,,s-a infiltrat” în rândul poeţilor optzecişti, urmând, în acest labirint, firul criticii literare. În 1993, a publicat primul său volum de versuri (cu un titlu mistic) Îngerul ridică lespedea. Cele trei cicluri – Mic tratat asupra naufragiului, Spectrul muzicii negre şi Scriere după natură – lasă impresia a trei triunghiuri diferite înscrise în acelaşi cerc. În cel dintâi, de factură livresc-mistică, aşa cum se poate deduce şi din titlurile (ne-optzeciste?) ale poemelor (Mergerea sufletului pe ape, Balada Înălţării, Cuvântul mistic), poetul, unul din speţa celor docţi, exersează cu inteligenţă, fie incitat de lecţia de literatură a Bibliei, fie pe domeniul liric al lui Ion Barbu: ,,vin’ cu mine-n rai/dalbe cir-li-lai”. (Balada Înălţării).