Anul acesta, în luna martie, ar fi împlinit 100 de ani. Din păcate, domnul brâncuşologiei româneşti n-a mai apucat să vadă primăvara înflorind, s-a stins într-o zi friguroasă de iarnă doar cu un an înainte de a se putea bucura de încoronarea unei vieţi longevive, văduvind cercetarea artei lui Brâncuşi de unul dintre cei mai prestigioşi şi sârguincioşi critici ai săi, de unul dintre cei mai probi şi respectuoşi cercetători ai sculpturii sale.
Fragil, delicat, bonom şi vioi, aşa era omul Barbu Brezianu; tenace, scrutător şi îndârjit în munca sa, aşa era criticul Barbu Brezianu. Entuziast incurabil şi generos, el îmbrăţişa de îndată orice idee care ar fi putut pune în lumină noi aspecte ale vieţii şi operei lui Brâncuşi. În anii ’90 s-a zbuciumat să împiedice imixtiunile neavenite şi fals-protectoare în problema nefastă a demontării şi refacerii Coloanei, avatar la fel de întristător precum cel din anii ’50, când s-a voit dărâmarea ei. S-a opus cu fermitate ideii de a se pune monopol cultural-artistic pe ansamblul de la Târgu-Jiu şi pe numele lui Brâncuşi de către o societate fantomă, compusă şi condusă de un singur ins. Conştient de sensul testamentului moral al sculptorului care precizase prin spusa lui „Nu ştiţi ce vă las eu aici” – specificase cui aparţineau de drept Masa, Poarta şi Coloana, a făcut totul ca să împiedice însuşirea lor frauduloasă. Cu toată vârsta lui înaintată, cu toată vorba lui domoală, a rămas ferm pe poziţie până la sfârşit.
O viaţă de om, cum ar fi zis Iorga, a fost dedicată aproape în exclusivitate cunoaşterii şi tălmăcirii operei hobiţeanului. Numeroasele articole publicate, fie în reviste de specialitate, fie în presa cea de toate zilele, luările de poziţie în presa audio-vizuală, mai cu seamă în ultimii 18 ani, precum şi cele două volume Brâncuşi dedicate studiului operei sculptorului aflate în ţară, unul în 1974, apărut la Editura Academiei, şi altul în 1998, la Editura ALL, au adus necesare limpeziri asupra anilor de început ai activităţii artistice a lui Brâncuşi, dar şi asupra avatarurilor de care a avut parte sculptura lui rămasă în România. Graţie eforturilor lui Barbu Brezianu, acest capitol a fost în cea mai mare parte recuperat şi restituit istoriei artei româneşti.
Barbu Brezianu a fost solul artei brâncuşiene în lume. El s-a bucurat de acelaşi profund respect şi din partea criticilor români, dar şi a celor străini cu care avea legături de specialitate, dar şi de prietenie. Lipsit de egoism şi nedevorat de nefaste ambiţii, Barbu Brezianu i-a tratat cu deferenţă şi respect pe cercetătorii de la noi, chiar dacă opiniile lor nu se suprapuneau cu ale sale, ba mai mult, i-a sprijinit girând adesea cu propriul prestigiu vreo iniţiativă, cum a fost ancheta „Ce s-a întâmplat cu moştenirea Brâncuşi?”.
De acum încolo, brâncuşologia românească, văduvită prin absenţa sa, rămâne pe cont propriu. Singură, dar nu dezorientată, căci de se vor urma principiile care l-au ghidat pe Barbu Brezianu în demersul său critic – probitate şi adevăr – drumul va putea fi continuat. Şi mai e ceva: esenţialul la baza cercetării în brâncuşologie a fost clădit de el, urmaşilor săi întru spirit rămânându-le doar să completeze lacunele.
În primăvara acestui an ar fi trebuit să-l împodobim pe Barbu Brezianu cu o cunună de o sută de ghiocei. N-a fost să fie, L-a luat Domnul la El să-l hodinească după atâta trudă. De o viaţă întreagă…