Istoria critică a literaturii române, de azi, ţine capul de afiş la piesa, opera sau opereta pe care o joacă Manolescu în receptare, trebuşoară la care s-au dedat cu „piatra”/lovitura biblică mulţi combatanţi în armură, treziţi deodată cu toţi dinţii costelivi în limbaj, în fine, unii, mai noi sau mai vechi, cu drept provocaţi, uitaţi, stenografiaţi, chiar diagnosticaţi la grămadă sau prin oglindă anamorfotică. Dar asta în ce priveşte perioadele de după 60. Până la contemporanii autorului e de recomandat, însă, o mai bună măsură şi la cârcotaşi. Oricâte observaţii i-ar aduce lui Manolescu, Celălalt Manolescu, bine situat prin fundamentele critice din cărţile anterioare, ai noştri observatori de seamă, capitole întregi sunt bine încheiate, poziţionate, dacă acceptăm o „istorie” întreagă pe autori, şi mai puţin de con-texte, presă, curente literare etc. Nicolae Manolescu excelează, de altfel, în diagnostic, de aceea şi provoacă, chiar în cazul perioadelor deja evaluate, comoditatea sau topurile noastre. Iată că Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Petică, Goga, Camil Petrescu, Sadoveanu, Ion Pillat, Voiculescu, Anton Holban,  etc., nu se mai atestă, ca în didactica cea fixă a lui… Farfuridi, canonul ne-clintit. Putem observa unele netrimiteri la receptarea de bună calitate în cazul scriitorilor Eminescu, Creangă, I.L. Caragiale ş.a. Sunt, în ciuda acestor observaţii, strălucit puse la punct ideologii, fixate: statutul adevărat al unor scriitori, evoluţiile sau, dimpotrivă, involuţiile scripturale, de epocă sau de autor. Stau bine la sfat romantismul, „bătălia” Maiorescu, Lovinescu, chiar Călinescu, scriitorii „mari”, mici, criticii şi eseiştii de după Maiorescu.