– Satulung – frumos toponim! Acolo te-ai născut. Tot acolo ai copilărit? Erai un copil fericit? Ai fost un şcolar cuminte şi silitor? Paranteză: te întreb toate acestea nu dintr-o acribie cronologică, dar mi se par importante originile optzeciştilor.
– Cu adevărat am fost un copil fericit. Satul meu natal, aflat la 15 km de Baia-Mare pe şoseaua spre Cluj, îmi oferea cam tot ceea ce-şi doreşte un puşti: o vale pe care primăvara năvăleau din Someş în amonte, precum în Alaska somonii, „poduţii” (adică scobarii), iar noi, copiii, eram la vaduri pe post de urşi grizzly, dealuri pentru derdeluş şi mici lacuri pentru patinaj, un parc mare cu platani şi teren de fotbal şi mai ales cu un castel imens, fost reşedinţă de vară a grofului Teleki Laszlo. Nu era un castel kafkian, oricine putea să-l cutreiere, iar eu şi alţii de seama mea îl ştiam ca pe propriile buzunare. Câte n-am descoperit acolo, în camerele de diverse culori şi-n podul nesfârşit! În rest, cum spui, am fost un şcolar cuminte şi silitor; mă rog, cam premiant de felul meu.

– Se cam ştie cum încep poeţii să scrie: în copilărie, ca-ntr-o joacă! Dar cum încep prozatorii? Cum şi când ai început tu să scrii povestiri?
– Pentru că mama era bibliotecară, unul din terenurile mele predilecte de joacă era biblioteca, unde intram direct din sufrageria noastră: aşa era spaţiul locativ, în clădirea Sfatului Popular al comunei. Şi într-o zi am dat peste Toate pânzele sus, cartea lui Radu Tudoran, pentru adolescenţi (şi nu numai!) excepţională, după părerea mea. (Ar trebui tradusă). Am rămas aşa încântat citind-o, încât am… „rescris-o”. Asta a fost prima mea „operă” literară.