Motto:  Securitatea nu a existat.
    A existat doar o ţară cu prea multe lichele,
    În care cozile de topor
    Creşteau direct din copaci
Adrian Alui Gheorghe

Zilnic meditez cam o jumătate de oră atât la informatorii cât şi la ofiţerii implicaţi în urmărirea mea. Dintre informatori, cel cu numele conspirativ Dobrescu Nicolae a început să-mi fie drag. În sinea mea nutresc şi sentimente de compasiune pentru el, pe care într-o bună zi am să i le şi mărturisesc public.
Din nenumăratele pagini în care mă încondeiază se vede, printre rânduri, că subconştientul lui nu mai putea suporta presiunile ofiţerului de legătură şi rolul de vânător sângeros pe care s-a legat să-l joace până-n pânzele albe. Asta rezultă din multe informări în care este nevoit să spună că nimic din ceea ce fac sau spun nu prezintă importanţă pentru cei care vegheau la Siguranţa Statului. Mai mult, Dobrescu vrea chiar să-i liniştească pe aceştia. În acest sens dă şi numele unor vajnici membri de partid, care iau atitudine împotriva celor cu o conduită necorespunzătoare. Neavând a spune mari şi multe noutăţi, amicul meu mai bate câmpii puţin, informându-l pe securist că: Lucrările citite nu s-au ridicat la un nivel demn de luat în seamă. Cât va fi suferit Securilă că poeţii nu mai produc delicii estetice, ce crampe metafizice îl vor fi bântuit!
Acum omul e vârstnic şi aparent sănătos. I-a plăcut viaţa şi încă îi mai place, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele. Simt că ar porni spre mine, să se mărturisească şi să primească iertarea cuvenită. Totuşi, Dobrescu nu face acest drum; omul s-a obişnuit cu apăsarea sufletească, se desăvârşeşte în teologia suferinţei. Pe de altă parte, poate are bănuiala că, odată mărturisit, se va strămuta în Cea Lume, după cum se spune în popor. Aşa că mai trage de viaţă, ţine în temniţă un suflet care ar mai putea fi încă înbunat. Ia să mai citim!