Dacă Echinoxiştii au recapitulat deunăzi, cu mult fast universitar şi literar, cei patruzeci de ani ai mândrei lor publicaţii napocane, faptul nu poate decât să ne bucure inimile. Căci oricât aş fi publicat eu, până la Loviluţia Decabristă, în studentinele foi Dialog şi Opinia studenţească, unde îmi voi fi făcut oleacă de renume, ar fi necinstit să nu-i acord revistei clujene premiul întâi, agrementat cu coroniţă. Două argumente aş avea în favoarea acestui partipriu. Primul: numărul impresionant de intelectuali, artişti sau scriitori coioşi ieşit din pepiniera tutelată, până în l983, de umbrele fecundante ale unor Mircea Zaciu, Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi; al doilea: forţa, de cele mai dese ori benefică, a spiritului «echinoxist», instalat ardeleneşte, cum spunea polemistul Laszlo Alexandru, la jumătatea distanţei dintre colaboraţionismul securicilor şi radicalismul anticeauşin al doamnei Doina Cornea. Opiniei studenţeşti şi Dialogului, ieşenelor instituţiuni, le-aş oferi însă, ex aequo, premiul al doilea în clasamentul personal. Fără coroniţă. De ce? Păi, coroniţa i-aş aşeza-o, delicat, pe mormânt, autorului Proclamaţiei de la Timişoara, dialoghist de formaţie, cu studiile superioare încheiate la Iaşi. Singur el, inimosul Şerban, o merită cu asupra de măsură. Postumamente.