După ce opera poetică a lui Virgil Diaconu s-a materializat până acum  în nouă cărţi de poezie, poetul ne propune de această dată o carte de eseuri despre poezia modernă aşa cum, în anul 2005 , ne-a oferit, în Libertate şi destin, eseuri filosofice. Ambele cărţi ne-au dovedit că, în laboratorul său de creaţie, conexiunile lirice sunt în armonie cu alte discipline ale spiritului. Deoarece luăm în discuţie Destinul poeziei moderne (Ed. Brumar, Timişoara, 2008), trebuie să menţionăm din capul locului că această carte de eseuri conţine o serie de analize critice asupra fenomenului poetic dinspre intimitatea creaţiei către impactul ei cu cititorul. Lectura acestei cărţi te conduce prin labirintul întortochiat al creatorului însă, prin atenta structurare, te scoate la lumină.
Suntem de acord aşadar cu autorul că în termenul „cultură de masă” există contradicţii: fiind de masă, fenomenul cultural nu poate fi decât o „pseudocultură”. Chiar dacă marile manifestări socialiste gen Cântarea României încercau să ne convingă de actul cultural pe care îl propagau, ele nu erau altceva decât un produs diluat de cultură sau, cum am numit mai sus, „pseudocultură”.
Suntem de acord cu autorul că iubitorii de literatură, teatru, artă plastică fac dovada, prin apartenenţa la grupuri specifice, că există un gen de „cultură înaltă”, dar nu putem crede că iubitorii de manele sau telenovele, filmele indiene fac parte din „cultura de masă”, chiar dacă, prin amploarea lor, acaparează mai multi simpatizanţi. După criterii unanim recunoscute cultura se manifestă prin exploatarea superioară a spiritului, deci printr-o „cultură înaltă”, iar celelalte subproduse gen manele sau telenovele fac parte din subcultură. Contează oare cum sunt promovate produsele culturii şi subculturii? Dacă manelele sunt promovate la posturile de televiziune comerciale care nu sunt puţine sau de o industrie a prostului-gust  putem considera  că fac parte din cultura de masă?