Următoarea carte a lui Mihai Şora, A fi, a face, a avea, accentuează asupra faptului că revelatorul lui a fi nu este un gând, o idee, ci „un sentiment de plenitudine, căruia un nume mai potrivit decât acela de Bucurie nu i-am putut, nu-i pot şi nu i-aş putea găsi vreodată”. În plus, precizează autorul, acest nume nu a fost dobândit la capătul vreunei analize minuţioase, ci constituie un dat.
Publicată la şapte ani după Sarea pământului, în 1985, A fi, a face a avea1 este scrisă tot sub forma unui dialog între Un Mai Ştiutor (M.Ş.) şi Un Tânăr Prieten (T.P.) cărora li se adaugă un al treilea personaj, Un Devotat Amic2 (D.A.). Cartea nu mai este structrată însă pe  zile de discuţii, ci pe capitole. Primele patru: Verbul şi Numele, Actul şi Putinţa, «Cheile», Verbul total, conţin dezvoltări, aprofundări, nuanţări etc. ale modelului ontologic. Celelalte trei capitole, A fi, a face, a avea, «…născut, iară nu făcut…», Despre două feluri de a fi atent, sunt aplicaţii ale modelului în mai multe planuri.
Problema primelor patru capitole ar fi aceea a temeiului Universalei putinţe de a fi care constituie nucleul modelului ontologic. Formulată abrupt ea sună astfel: care ar fi fiinţa Universalei putinţe de a fi? Dacă aceasta ar fi o substanţă separată, ar avea la rândul ei nevoie de întemeiere şi astfel am cădea în regresul la infinit combătut de argumentul platonician al celui de-al treilea om. Pe de o parte nu putem spune nici că existenţa, respectiv actualizările putinţei pe suprafaţa sferei, constituie temeiul fiinţei. Existenţa are ea însăşi nevoie de un temei.