(…) Şi, totuşi, vremurile erau tulburi. Uneori, bunicul meu Garabet şi vecinul nostru de curte, Sahag Şeitanian, vorbeau în şoaptă. Aşa a apărut, într-o zi, în curtea de peste drum, un bătrân pe care nu-l cunoşteam, Carol Spiegel. Un timp, bătrânul n-a ieşit decât în curte; şedea pe canapea, uitându-se în gol. Apoi l-am văzut, printre şipcile gardului, că vine până la poartă şi se uită în lungul străzii. Într-o dimineaţă, a ieşit să măture trotuarul de frunze uscate. Şi peste alte câteva zile, dar pe înserat, s-a încumetat să bată şi la poarta noastră.
Nu ştiam ce e închisoarea. Abia mai târziu am înţeles explicaţia pe care mi-a dat-o bunicul şi care atunci mi-a sunat ca un joc: „Puşcăria e acolo unde lumea celorlalţi e cât mai largă şi lumea ta cât mai mică cu putinţă”.
Carol Spiegel fusese ceea ce se cheamă un colaboraţionist. Lucrase la primărie în timpul războiului. Fiind neamţ, slujise ca translator. Altminteri, ocupaţia germană asupra oraşului se petrecuse în bună rânduială. Nemţii lăsau populaţia în pace, nu se îmbătau şi nu făceau gălăgie. Cu totul altfel a fost ocupaţia rusească. Fetele stăteau ziua zăvorâte în casă, iar cârciumarii îşi lăcătuiseră băutura.
Cât despre bombardamente, dimpotrivă. Cele ruseşti erau mai uşor de suportat. Dintre toate nenorocirile abătute în timpul războiului peste oraş, bunicii mei pomeneau mai ales de marele cutremur din 1940. Nu de bombardamente. „Ce rost avea să te ascunzi? întreba bunicul meu Garabet. Când veneau avioanele americane, stăteam liniştiţi. Ele căutau cazărmile nemţeşti de la şosea. Le bombardau cu atâta precizie, de-o parte şi de alta a drumului, încât cazărmile se făceau una cu pământul, dar şoseaua rămânea neatinsă. Cât despre ruşi, iarăşi n-aveai de ce să te temi.