Ion Cincă – Profesorul. De la rigoare la candoare (II)

Printre ultimii veniţi s-a numărat scriitorul Marin Ioniţă. Avea, atunci, doar 45 de ani, dar tot un aer ocrotitor, de îmbătrânit prematur avea. Cu vocea sa tare, gravă, cu inflexiuni neaşteptate de căldură, a salutat pe toată lumea. Încerc să fiu exact: „Vă salut fii ai Parnasului. Ia uite cum stau, ca nişte lei, să-l hărtănească pe Gheorghe şi Matei!” Gheorghe Matei era poetul care trebuia să iasă la rampă în seara aceea. Acesta ducea o existenţă de boem veritabil, ceva a la Dimov, Pâcă, Nicolae Velea. Îşi ducea toată opera în memorie şi-ntr-un carnet mijlociu ca număr de pagini. „Beutor” profesionist de lichide beţive, Gheorghe Matei te încânta recitând din creaţia lui şi a altora; se bucura ca un copil mare dacă-l ascultai şi te cadorisea cu câte o carte care-i înfunda buzunarul.
Pe rând, mai sosesc vreo câţiva tineri – Virgil Diaconu, Ion Toma Ionescu, Mircea Bacria, Nicolae Coman. Nu bănuiam atunci că destinul meu va fi influenţat de tinerii aceştia, că prin multe voi trece alături de ei. Vine şi Nic Petrescu, epigramistul, la vârsta maturităţii depline. Sobru, profesoral, dar cu un suflet cald, copilăros, Nic Petrescu a fost şi este efigia omului care nu acceptă nici ideea de compromis. În fine, ca într-un film rulat cu încetinitorul, apare un ins masiv, cu păr bogat şi leonin. Deşi tânăr, avea doar 42 de ani, părea că are o vârstă venerabilă, îţi amintea de versul blagian „Sunt mai bătrân decât tine, mamă!” Îl vedeam, iaca, pentru prima oară, pe poetul Octav Pârvulescu, figură marcantă a boemei piteştene, „antrenor de îngeri”, adică descoperitor şi îndrumător de tinere talente.