Se ştie că aproape orice dictator a fost un artist ratat. Excepţia imediată o constituie Iuliu Cezar, prototipul dictatorului în cultura europeană. Acesta e un autor de texte luate ca etalon de limbă latină secole de-a rândul. („Etalon” al limbii române – pocite – era şi Ceauşescu, care a şi sfârşit ca înaintaşul său…) Să tot fii asemenea dictator, nu? Urmaşul lui Cezar, Octavian, nici el lipsit de aptitudini literare, s-a proclamat, însă, zeitate. După el, nu potopul, ci atâţia… artişti ai dictaturii!
O îndelungată, deja, tradiţie susţine că Artistul ar fi rivalul Creatorului Suprem. Nu e o mirare, nici un mister. Astfel se consideră câte un îmbolnăvit al artei, un inovator sau „distrugător” al genului în care s-a născut talentat şi exersează până la sacrificiu. Tema demiurgului pământesc e de provenienţă romantică. Opere frumoase şi prostii s-au construit pe această idee. Câteva au ştanţat mentalităţi mai mult politice decât culturale. Regi, împăraţi, lideri mesianici s-au hrănit cu iluzia construcţiei divine pe tărâmul blestemat al oamenilor. Destui s-au propulsat în postură de zei, entităţi nemuritoare deasupra contemporanilor, fie consângeni, fie străini. Unii chiar au şi crezut că sunt aşa ceva. Şi nu toţi erau săriţi de pe fix!
Suculenţa subiectului poate genera (sigur a şi născut) teze doctorale. Pe mine mă uimeşte faptul că, în pofida evidenţelor istorice, din care cei interesaţi ar avea de învăţat, fenomenul continuă să se manifeste până şi-n zilele noastre. Exemplele stau la îndemână, nu le mai numesc. Este interesant de studiat evoluţia (sau mai corect zis: involuţia) procesului în societăţile post-comuniste.